Polonia se pregătea la începutul săptămînii pentru instalarea noului guvern condus de Donald Tusk, liderul unei coaliții anticonservatoare, cîștigătoare a alegerilor parlamentare din octombrie.
Tusk a mai fost premier între 2007 și 2014, ocupînd ulterior postul de președinte al Consiliului European, unul dintre frustrant de puținele exemple în care o funcție majoră la nivelul UE sau NATO revine unui cetățean din fostul bloc comunist.
Teoretic, odată cu instalarea noului cabinet, Polonia iese din situația de conflict permanent cu Bruxelles-ul, iar în plan intern se întoarce către o atitudine mai puțin divizivă decît cea a fostului principal partid de guvernare care înscrisese țara pe drumul iliberalismului militant. Însă asta doar în teorie: constituită după principiul „dușmanul dușmanului meu îmi e prieten”, coaliția lui Tusk e suficient de eclectică cît să nască întrebări cu privire la capacitatea de a guverna pe durata întregului mandat. Apoi, deși promite să nu repete tacticile de mînă forte ale Partidului Lege și Justiție (PiS, după acronimul polonez), din discursurile lui Tusk reiese o foarte inabil mascată dorință de răzbunare după anii de umilințe la care au fost supuși membrii Opoziției și ai societății civile. „Vom începe foarte repede curățenia”, spune noul premier, referindu-se la clienții PiS plasați prin instituțiile publice, în special în ultimele două săptămîni, în perioada scurtului mandat al ultimului guvern PiS – un fel de cabinet zombie menit mai mult să întîrzie instalarea coaliției cîștigătoare la guvernare. De asemenea, noul premier a promis, după un model similar cu „La țepe, în Piața Victoriei”, că va avea grijă ca toți cei care și-au însușit fonduri publice în perioada guvernării conservatoare să ajungă în fața Justiției.
Însă dincolo de meschinării și fanfaronade de uz intern, Tusk are o misiune mult mai importantă de care depinde în mare măsură succesul coaliției pe care o conduce – recuperarea miliardelor, multe, de euro din planul de reziliență antipandemie și din fondurile de dezvoltare pe care Uniunea Europeană a refuzat să le mai pună la dispoziția Poloniei după ce țara dădea semne că alunecă spre un autoritarism scîrbos și cinic motivat ideologic pentru naivi, dar a cărui unică explicație era dorința de consolidare a puterii dincolo de legi și cutume democratice.
Dată fiind cariera sa, Tusk are și cunoștințele, și influența necesare pentru a rezolva problema banilor. Iar un succes al noii guvernări poloneze e relevant pentru întreaga regiune și chiar pentru întreaga Uniune Europeană. Înaintea alegerilor europene de anul viitor, UE are o nevoie aproape disperată de povești inspiraționale, de întărirea dovezilor că nu există alternativă viabilă la actualul aranjament continental și de o contrapondere la discursul celor care spun că Bruxelles-ul e locul în care sînt parcați foști politicieni, birocrați plătiți prea bine și tot felul de excentrici inutili, ocupați cu mindfulness și corupție.
Evoluțiile din Polonia vor fi, inevitabil, comparate cu cele din Ungaria, iar concluziile vor servi pe post de lecție pentru alte state. Ungaria are la rîndul ei poprire pe contul de fonduri europene și se folosește zilele astea de dreptul de veto privind ajutoarele pentru Ucraina pentru a șantaja Uniunea să îi deblocheze măcar o parte din fonduri. Asta îi asigură rolul de rudă enervantă pe care nu o poți da afară de la petrecere, dar regreți că ai invitat-o.
Un eșec al lui Tusk ar readuce PiS la guvernare pentru o lungă perioadă și ar turna gaz pe focul curentelor antieuropene care se ridică din ce în ce mai ferm în mai toate statele blocului comunitar.
L-am auzit zilele trecute pe premierul României vorbind despre cordonul sanitar pe care partidele democratice trebuie să îl creeze în jurul „extremiștilor”. Acum două săptămîni scriam aici că tactica asta a funcționat o vreme, dar nu mai e cazul. Alegerile din Olanda au dovedit-o destul de clar, la fel și sondajele din foarte multe alte state europene. Cîtă vreme mai avem alegeri libere, cel mai bun cordon sanitar este buna guvernare. Invers, cea mai mare încurajare pe care o pot primi excentricii de toate culorile, de la dreapta la stînga, vine întotdeauna din partea unor guverne care nu urmăresc cu atenție sau refuză cu obstinație să asculte vocile propriilor popoare. Expedierea comodă și leneșă a nemulțumirilor în zona „extremismului” nu face decît să accentueze frustrările care ulterior devin voturi.
De aceea poveștile de succes sînt mai necesare acum decît oricînd. Tusk poate fi una dintre ele. Cît privește România, dacă judecăm strict după sondaje, merge cu pas vioi în direcția inversă.
