Arătam, săptămîna trecută, cum a devenit șanticler, în anii premergători Primului Război Mondial, un cuvînt la modă, circulînd în medii sociale diverse, folosit cu intenție publicitar-apreciativă sau ironic-depreciativă. Răspîndirea sa rapidă, observată imediat de contemporani și păstrată în memoria multora, a condus la o mare instabilitate semantică. Ca substantiv, cuvîntul însemna probabil, cel puțin la început, „ins cochet, îngîmfat”; se făcea astfel legătura cu personajul lui Edmond Rostand, cocoșul convins că soarele apare datorită cîntecului său matinal, dar se actualizau și trăsături mai vechi, tipice pentru metafora cocoșului: „Vreun «șanticler» sclivisit, ca și cum ar fi fost scos dintr-o cutie, își lovește aripele șoșonilor lăsați deschiși” (Veselia, 1910). Folosit adjectival, cuvîntul avea sensul „exagerat de elegant” (sugerat de Iorgu Iordan și inclus în Dicționarul limbii române – DLR) sau chiar „extravagant” (în opinia autorului unui articol din Universul, 27.06.1919, care semna Tib. Constant.). Citatele existente arată însă că, pentru mulți vorbitori, sensul dedus din context era incert și variabil, șanticler înlocuind ad-hoc alte cuvinte folosite glumeț sau injurios. Putea fi echivalat cu șmecher („Ia ascultă, să nu faci pe șanticlerul cu mine, că te-am altoit!”, C. Bacalbașa, Bucureștii de altădată, în Universul, 1926), dar și cu nebun („Ce, mă, ești șanticler?”, ibidem) sau cu pușlama: „Nu ești om serios. Ești un «șanticler»” (ibidem). Mai tîrziu, cuvîntul apărea și în alte contexte derutante, ajungînd de exemplu să substituie, accidental, pe lefter, „fără bani”: „Mai bine dă-mi un pol, că am rămas șanticler”(Petru Dumitriu, Chinta regală, în Steaua, 1956).
Diverse categorii de produse au primit, după reprezentarea piesei lui Rostand, eticheta Chantecler. Au apărut foarte repede, în moda franceză, pălării „Chantecler”, pe care le descria, de exemplu, revista Les Modes din 1 martie 1910. Denumirea pălăriilor era motivată de prezența penelor de cocoș și de fazan, în genere de ornamentele care evocau păsări. Peste decenii, în presa noului regim din România, cineva se indigna de felul în care ajunseseră „elegantele epocii să se fandosească purtînd pe cap cotețe întregi de pene multicolore, impuse tiranic de moda «șanticler»”(Adevărul, 1949). În română, sintagma pălărie șanticler – „uite o pălărie șantecler” (Veselia, 1910), „ați copiat pe francezi cu (…) pălăriile șanticler” (Adevărul, 1928) – a fost redusă la substantivul șanticler, cu sensul „pălărie”: „îmbrăcată cu rochie împiedicată și cu «șanticler» în cap” (Veselia, 1910); „«Șanticleru» Coanei Săftica” (Veselia, 1910), „nu te uiți dacă are șanticler în cap” (Veselia, 1934). În zona vestimentară au apărut și rochii sau stofe șanticler – „Toată ziua te pisează / Ca să-i cumperi o rochiță / «Șantecler» cum ea visează” (Șantecleru, în Veselia, 1910) –, ba chiar și „ghete șanticler” (Gazeta literară, 1961). S-a ajuns astfel la sensul mai general „haină” și la unul deja foarte depărtat – „prostituată” (probabil prin analogie cu boarfă): accepții efemere, care par să fi avut o circulație foarte limitată, dar au fost înregistrate în Dicționarul limbii române (DLR), pentru că fuseseră culese și comentate în articole de specialitate.
Unele combinații care apăreau în listele contemporanilor excedați de răspîndirea cuvîntului (scobitori, papuci, caltaboși, filosofie șanticler) erau simple glume. Au existat însă magazine și restaurante și mai ales produse de cofetărie denumite Șanticler: un tort cu cremă (Dimineața, 1930), un sortiment de bomboane (Rampa, 1927), diferite prăjituri. Denumirea acestora s-a păstrat chiar în perioada comunistă – „au fost produse noi sortimente ca: mascote, șanticler, bezele și alte prăjituri mult apreciate de cumpărători” (Zori noi, 1962). Ipostaza culinară este aproape singura în care cuvîntul mai circulă astăzi, așa cum se poate vedea în mediul online, în care prăjituri și torturi șanticler încă apar pe diverse site-uri cu profil gastronomic.
Există și o supraviețuire literară a cuvîntului, prin care se evocă o epocă și un mediu – al mahalalei bucureștene. Mircea Cărtărescu îl folosește, cu sensul „iubit”, în „Zaraza“ (cuprinsă în volumul De ce iubim femeile), în versurile unui cîntec de petrecere. Termenul șanticler apare în locul lui ibovnic, din interpretarea cea mai cunoscută, a Mariei Tănase: „Of! Leliță cîrciumăreasă, / N-ai o fată mai frumoasă / Să mă servească la masă? / Ba mai bine servesc eu, / C-ai fost șanticlerul meu”. Îl regăsim și în Orbitor. Aripa stîngă: „un funcţionar la Regia Alcoolurilor şi un student la medicină, pe care nu-i mai numea însă drăguţi, ca la ţară, ci «şanticleri», cum se zicea la mahala în acea vreme. Nu-i displăcea să aibă o aventură, pentru plăcerea ei, şi cu un şanticler negru atît de simpatic ca Cedric”.
În spațiul francez, denumirea Chantecler, asociată adesea imaginii unui cocoș, a fost atribuită, în timp, unor reviste, unei edituri, unor mărci diverse; cuvîntul (și în varianta Chanteclair) apare și în alte limbi și culturi, pentru produse – de exemplu, bijuterii sau detergenți – care trimit la o posibilă sursă franceză – ca garanție de calitate sau eleganță.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
