Democrația nu este doar un mod de organizare a raporturilor de putere în societate, ci și un mod de gîndire, o forma mentis, cu propriile ei automatisme și dicteuri, cu propriile ei blocaje, cu propriile ei slăbiciuni. Nu există gîndire complet apărată de eroare – ar trebui să nu uităm asta de cîte ori gîndim. Problemele sistemice ale democrației sînt cunoscute, s-au scris biblioteci despre ele. Interesant, însă, este modul în care apar aceste probleme, care fac din democrație nu doar cel mai dezirabil mediu socio-politic și cel mai performant cadru din punct de vedere economic, ci și cel mai dezamăgitor sistem dintre toate cîte există, tocmai pentru că arată atît de promițător. Defecțiunile democrației sînt, de fapt, defecțiuni ale minții democratice.
Democrația, ca și dictatura, ca și totalitarismul (dictatura și totalitarismul nu sînt același lucru – există în istorie episoade dictatoriale, dar non-totalitare, după cum există democrații totalitare, unele chiar sub ochii noștri), are firescul ei. Oamenii trăiesc în sisteme de aceste tipuri, iar a trăi înseamnă a te instala într-un firesc care, în cele din urmă, emană obiceiuri, deprinderi, reflexe care ajung să dea textură reală vieții de zi cu zi. Trăind firescul democrației sau al dictaturii sau al totalitarismului, nu înseamnă că abdici de la ceva, nu înseamnă că împrejurările te-au îngenuncheat, căci firescul vieții este un mediu în care coexistă armonios dorințele și obiceiurile tale cu presiunea socio-politică a celorlalți. Dacă ceilalți sînt chiar infernul, cum zicea cineva, atunci firescul vieții este infernul îmblînzit, deturnat și înmiresmat de parfumuri edenice. Dacă ceilalți constituie singurul mijloc prin care te poți împlini ca om, cum zicea altcineva, atunci firescul vieții este acel spațiu al împlinirii în care te regăsești cel mai din plin; este spațiul în care faci cele mai mici compromisuri, dar plătești prețul pentru asta.
Ei bine, acest firesc al vieții democratice este consecința gîndirii de tip democratic, o gîndire care este autentică numai în anumite minți, cumva formate și pregătite să fie astfel, și pe care le voi numi aici minți democratice. Vreau să spun că firescul vieții în democrație este proiectat, conștientizat, acceptat și apărat de mintea democratică. Iar mintea democratică, naturală în doar anumite capete, a reușit, printr-un fel de aculturație, să devină mintea model, mintea standard, recunoscută de toată lumea, deopotrivă ca deziderat și normă. Chiar dacă cei mai mulți oameni nu posedă minți democratice, ci fie minți totalitare, fie minți dictatoriale, fie nu posedă prea multă minte, mintea democratică le rămîne și lor model și, eventual, prilej de autocenzură.
Ei bine, din setul de idei fundamentale al minții democratice, cel puțin una este extrem de periculoasă, anume ideea că poporul nu poate fi niciodată tras la răspundere pentru ceea ce face, ceea ce susține și, astfel, determină să fie făcut. Brutal, asta s-ar numi impunitatea gloatei, dar nu exprimarea brutală, oricît e de sugestivă, ar fi adecvată acum. Așadar, vom vorbi despre impunitatea poporului, precizînd că popor nu înseamnă ceva abstract în cazul nostru, ci o adunare de oameni de aici și de acum, care susțin in corpore ceva. Poporul poate susține crima genocidară, precum poporul rus susține agresiunea asupra Ucrainei, sau terorismul, precum poporul palestinian susține acțiunile Hamas, poporul poate face orice, el nu poate fi tras la răspundere în nici un fel. Un individ care ar susține genocidul sau terorismul ar fi pedepsit; un popor care o face nu pățește nimic.
Simt că, deja, cîțiva cititori ai acestor rînduri sînt scandalizați, ceea ce înseamnă că mintea democratică s-a pus în funcțiune. O aserțiune de genul celor pe care le fac aici („rușii susțin agresiunea împotriva Ucrainei”, „palestinienii susțin terorismul Hamas”) este inadmisibilă pentru mintea democratică din două motive: primul, pentru că în democrație poporul e temeiul a tot și a toate, așa că nu poți șubrezi autoritatea lui definitivă; al doilea, pentru că nu toți rușii îl susțin pe Putin, nu toți palestinienii susțin Hamas, chiar dacă poporul în întregul lui o face. În primul argument, mintea democratică fetișizează, iar fetișul e un criteriu fals întotdeauna. În al doilea argument, mintea democratică se derobează de responsabilitate și bănuiala mea este că o face ca să nu admită neputința democrației de a pedepsi colectiv, ca atare. Trei mii sau cinci mii de disidenți salvează, astfel, întregul grup de milioane de oameni chiar dacă milioanele îi detestă, îi marginalizează, îi persecută pe acești disidenți.
Sistemul de drept al democrațiilor – zisul „stat de drept” – a ajuns să fie hiper-rafinat în materia sancțiunilor. Pedepsele și mecanismele de răspundere au devenit atît de complexe încît sancțiunea aplicată ține cont de cele mai mici detalii ale faptei și de cele mai fine trăsături ale celui sancționat. Am ajuns chiar să avem sancțiuni împotriva unor ficțiuni (nu, însă, lipsite de realitate juridică), cum sînt persoanele juridice, fără a atinge în vreun fel oamenii care iau decizii pentru ele. Și totuși, o sancțiune pentru popoare sau pentru marile colectivități nu am putut inventa. În spiritul democratic al statului de drept, poporul e mereu scos din cauză. N-a fost mereu așa.
Pe cînd mintea democratică nu exista, popoarele erau pedepsite. Mitologiile de tot felul, Vechiul Testament ori chiar istoriile cît se poate de adevărate ale împăraților aflați în operațiuni de cucerire vorbesc despre aspre corecții colective aplicate de zei sau de Dumnezeu sau de sabia învingătorului. O pedagogie a întregului social era la fel de acceptabilă ca o pedagogie a individului pentru că se recunoștea existența păcatului/vinovăției colective, ceea ce pentru mintea democratică este inacceptabil. Doar pentru o minte democratică funcționează apelul emoționant „Nu bombardați spitalele și școlile!” strigat exact de cei care au pus sub spitale și școli rachete cu care atacă populația celui care răspunde cu bombardamentul acesta. Mintea democratică nici măcar nu tresare și nu se întreabă „Oare de ce bombardează Israelul școli și spitale?”. E mai ușor să spui „De nebuni, trebuie opriți!” decît să ajungi la concluzia că întregul popor palestinian din Gaza e responsabil de plasarea copiilor și bolnavilor lor în pericol, căci ei au pus sau acceptat să se pună armamentul Hamas în aceste locuri. Ați auzit vreodată de vreo opoziție a oamenilor din Gaza cînd Hamas a plasat arme și posturi de comandă sub școli și spitale? Eu, nu. Dimpotrivă, cred că mulți au pus mîna pe cazmale și au săpat la tuneluri. Așadar, are poporul palestinian din Gaza vreo responsabilitate pentru suferințele pe care le îndură? Mie mi se pare că are. De ce mintea democratică nu poate elabora acest gen de raționament?
Sper ca suferințele de acum ale poporului palestinian să aibă forța pedagogică a suferințelor poporului german din teribilii ani 1944-1946. Din acea suferință și din acea ocupație a putut ieși o țară admirabilă și un popor cu lecțiile bine învățate. Să fie la fel cu palestinenii, In sha ’ Allah!
De ce spun că ideea impunității poporului este o eroare a minții democratice? Pentru că oamenii greșesc și, pe cale de consecință, trebuie să răspundă, atît individual, cît și în grupuri mici, cît și în grupuri mari. Există păcate individuale (sîntem foarte buni să le depistăm și să le crucificăm) și păcate colective (nu sîntem în stare nici să le numim, nici să le recunoaștem, cu atît mai puțin să le răspundem corect). Dar mintea democratică are o sensibilitate crescută față de viziunea socialistă asupra lumii. Astfel, în mintea democratică, un anumit statut scuză imediat anumite vinovății (ca în argumentul că, de vreme ce Israelul nu aplică decizii ONU, terorismul Hamas este scuzabil) sau un anumit context inocentează poporul (ca în argumentul că rușii susțin regimul putinist pentru că nu au acces la sursele adevărului occidental). În plus, convingerea că săracul are întotdeauna o superioritate morală în raport cu bogatul, ca și cum nu pot exista săraci ticăloși și bogați virtuoși – într-adevăr, mintea democratică asumă sensibilități socialiste. Operează din plin și argumentul „umilinței”, ca de pildă în cazul nemților, care au susținut agresiunea hitleristă pentru că au fost umiliți de tratatele de pace de după cel dintîi război sau în cazul rușilor care au fost umiliți de faptul că polonezii, balticii sau românii au vrut în NATO după 1990. Cum se vede, argumentul „umilinței” este cu totul absurd, dar despre asta vom mai vorbi.
