Chiar dacă eram binișor ieșit și din adolescență (nu doar din copilărie), o întîlnire (o voi numi tulburătoare, ca să nu merg prea departe cu ideea de „traumă”), din vremea studenției mele, mă urmărește și astăzi prin conotațiile ei complicate. Mă aflam, într-o bună zi, în fața a ceea ce ieșenii numeau în anii ’70-’80, dar și la debutul anilor ’90, Centrul de Calcul (în prezent, Facultatea de Informatică). Aproape fără zgomot, cu sfială şi îndelungi ezitări, s-au apropiat de mine două persoane, încurajîndu-se parcă reciproc să mă abordeze. Tată şi fiu, după toate aparenţele. Veneau, cu siguranță, de printr-un sat învecinat, lucru sugerat nu atît de bîlbîiala comportamentală, cît de vestimentaţia tip „ajutor internaţional”, foarte populară în România rurală imediat după Revoluție. Tînărul – om de vreo douăzeci de ani – atrăgea atenţia prin paloarea exagerată a obrazului şi un anume aer morbid, de debilitate generală. Tatăl, pletos şi nebărbierit, cu o coloratură exotică a hainelor, asemănătoare cromaticii lepidoptere, privea ritmic la băiat şi la mine, sugerînd că adolescentul maladiv ar fi subiectul încă neînceputei noastre discuţii.
„Unde e Spitalul Militar, vă rog frumos?”, se auzi, în cele din urmă, întrebarea. Mirat de faptul că puteau fi atît de derutaţi în preajma uriașului obiectiv (cu titulatura vizibilă de la depărtare), le-am arătat poarta edificiului situat la puţini metri în spatele lor. Mi-au mulţumit şi s-au îndreptat către soldatul de serviciu, cu pas rar, mai curînd nesigur. Probabil întîmplător, zona de acces în spital era populată la acea oră. Mai mulţi angajaţi în halate albe – unii şi cu uniforme ofiţereşti pe dedesubt – pălăvrăgeau, rîdeau şi, sporadic, aruncau priviri prin diverse documente, creînd senzația agitaţiei generale. Cei doi au înaintat o vreme, ţintuind cu ochi îngrijoraţi dinamica adunare, şi, cînd mai aveau doar o aruncătură de băţ pînă la destinaţie, s-au oprit inexplicabil. Tatăl părea să fi cedat primul. S-a aplecat la urechea fiului şi i-a şoptit, temător, ceva. Băiatul a acceptat observaţia, întrucît s-a întors din drum, uitîndu-se cu nedumerire în jur. Au schimbat mai multe replici, toate scurte, şi au păstrat aceeaşi buimăceală pe figuri, neştiind, în mod vizibil, ce ar trebui să facă.
După o aşteptare bizară, de ordinul minutelor (da, am continuat să-i privesc mesmerizat), a urmat un fel de explicaţie între ei, încheiată cu o ridicare din umeri, cumva de înţelegere a situaţiei. S-au întors şi au luat-o la stînga, iar, mai apoi, în jos, pe bulevardul Copoului, drumul pe care veniseră, pesemne, direct de la gară. Inevitabil, am construit în minte un scenariu… epic. Tînărul ţăran cu aspect patologic fusese nu demult chemat la recrutare. Prezentat conştiincios la Centrul Militar Județean, băiatul aflase, în urma controlului efectuat de către doctorii de acolo, că este suspect de o boală, prezumtiv, serioasă. Cum se proceda în astfel de cazuri, el a fost direcţionat spre comisia medicală a Spitalului Militar Regional (Iași). În ziua respectivă, recrutul, însoţit de părintele îngrijorat, ajunse, în sfîrşit, la locul indicat. Traumatizaţi de forfota oraşului şi de problemele ivite inevitabil aici (de pildă, cît stătuse la ţară, nimeni nu-i spusese vreodată că ar fi bolnav), cei doi au intrat cu adevărat în panică abia în faţa severei construcţii ce deborda de semnele autorităţii.
Speriaţi, au ales soluţia cea mai comodă pentru ei. De a lăsa totul baltă. Adică de a permite istoriei – după modelul generaţiilor tradiţionale – să decidă în locul lor. Exemplul biblic al păsării cerului, care trăieşte fără să-şi bată capul cu grija zilei de mîine, le-a fost, probabil, sursă de inspirație… Presupunînd că ipoteza retragerii înfricoşate a celor doi ţărani – similară nebuloasei panicate a „proştilor” lui Rebreanu – are o bază pur ficțională, izvorîtă din creierașul meu degrabă vărsătoriu de ficțiune nevinovată (în definitiv, persoanele în cauză s-ar fi putut afla acolo pentru a vizita o rudă bolnavă şi, văzînd aglomeraţia, au amînat acțiunea pentru mai tîrziu sau, aflaţi în zonă, veniseră să se familiarizeze cu necunoscutul locului, în anticiparea unei incursiuni ulterioare), conturul lor de fiinţe obosite, pierdute stingher în mulţimea zgomotoasă a urbei la oră de vîrf, mi-a lăsat o umbră de imensă tristeţe pînă astăzi. Depărtîndu-se ameţiţi de zgomotele străzii, cei doi mergeau în toate direcţiile, încercînd să evite deranjarea celorlalţi, dar, paradoxal, provocînd-o tocmai prin lipsa de coordonare. Exoticul hainelor lor continua să sară în ochi, făcîndu-i vizibili în aglomeraţie. Pe spatele gecii tînărului erau imprimate, în galben ţipător, cuvintele US Air Force.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
