Limbajul politicii, al presei şi,
în general, al celor care vorbesc despre politică e doldora de metafore din
viaţa teatrului şi a spectacolului în general. Politicienii „joacă roluri”
într-un „spectacol”, în care „intră” bine sau rău. Ei sînt, deci, „actori”
într-o „piesă” care poate fi o „dramă”, sau o „farsă”, care „se termină fericit”
sau „nefericit” pentru unii dintre ei. Uneori asistăm uimiţi la „un circ”. Cîte
un politician „trage sforile”, ca la teatrul de marionete, sau e un „bun păpuşar”.
Unul are șansa să fie „protagonist” într-o „reprezentaţie”, altul are,
sărmanul, numai un „rol secundar”. Uneori ei „joacă idila” împăcării, alteori
„îşi cară unii altora pumni” ca într-o „mascaradă”. Unul e „primadonă”, altul
„cîntă” cum i se spune, altul e adus numai ca „să facă figurație”. Printre oamenii
politici, unii „fac acrobaţii”, alții „fac pe nebunii”, alţii „se dau în
spectacol”. Din cînd în cînd, are loc un mare „show”, care e „bine sau rău
regizat” şi pe care „publicul” îl „aplaudă” sau îl „huiduie”. Cînd nu înţelegem
prea bine ce se întîmplă și de ce, spunem că „piesa a fost regizată din umbră”.
Uneori au loc şi „repetiţii”, ba chiar „repetiţia generală” pentru un eveniment
politic, de exemplu pentru alegeri. Cînd este cazul, se negociază „în culise”
și la adăpost de „lumina reflectoarelor”. Evenimentele politice sînt neapărat „jucate”
după „scenarii scrise dinainte” şi astfel ele ies la „rampă”. Uneori se „scriu
scenarii sumbre”, pe care presa vigilentă le „demască”, descriind și „recuzita”
folosită. Noi asistăm la „spectacol” şi, la alegeri, „îi premiem” sau nu pe „actori”,
care, la rîndul lor, vor mai fi sau nu folosiţi de „regizor” în altă „piesă”,
sau în alt „act”, sau nu vor mai primi „nici un rol”.
Cît despre sintagma generalizatoare
„scena politică”, aceasta a devenit atît de banală şi de tocită de utilizarea
continuă, încît nici nu o mai luăm în seamă. E interesat că mai vorbim, dar
ceva mai rar, despre „scena culturală”, dar mai deloc despre „scena economică”
sau „scena socială”. Aceasta sugerează, de fapt, şi motivul ascuns – sau cel
puţin unul dintre ele – pentru care tindem să vedem lumea politicii ca pe un
teatru: avem impresia că e o lume falsă – o „mascaradă” –, ceva profund neautentic,
spre deosebire de lumea economică, de pildă, care e reală. (Deși, după vechiul
dicton, lumea întreagă ar fi o „scenă” și viața – un spectacol scris și pus în
scenă de Autorul suprem.) Se întîmplă în politică lucruri ca „pe scenă”:
„gesticulaţie mare”, personaje pitorești sau sinistre, vorbe grave, dar,
înapoia „cortinei”, nimic sau aproape nimic nu pare autentic. Viaţa politicii
ni se pare a fi dublă: cu o faţă fardată, mascată, fals fixată într-un rictus, îndreptată
spre noi, care devenim asistenţă şi „public”, şi cu o faţă reală, necunoscută,
aflată în „culise”.
Impresia de fals o naşte însă pe
aceea de teamă: politicienii „fac scenarii”, ceea ce înseamnă că, atunci cînd
nu mai înţelegem evenimentele din jurul nostru, tindem să credem că o
inteligenţă puternică şi dispunînd de mijloace imense creează evenimentele cu
un scop numai de ea ştiut. „Specialiştii” şi „analiştii” se contrazic, adesea
se înșeală sau vorbesc ininteligibil utilizînd excesiv grafice și statistici. Lumea
se mișcă într-o direcție care nu ne place. Sîntem suspicioși, dar cine
răspunde, în definitiv? Cum să nu te gîndeşti la „un scenariu” scris de un mare
„regizor” şi la „spatele cortinei” care, chipurile, explică totul?
Tendinţa de a vedea lumea
politicii ca pe un spectacol teatral (și încă nu unul foarte de calitate) este,
de altfel, accentuată pînă la paroxism de prezenţa politicii şi a
politicienilor la televiziune: ei se mişcă, vorbesc, acţionează, sînt activi în
spaţiul micului ecran; dimpotrivă, noi stăm inactivi, lipiţi de ecran, reduşi
la simpla reactivitate. Cum să nu privim totul ca pe o reprezentaţie, în care
ei se ostenesc şi „joacă” pentru noi?
Cred că metaforele teatrale vor
să exorcizeze teama noastră de necunoscut şi neputinţa noastră de a ne controla
vieţile, circumscriindu-le unui teritoriu mai sigur şi mai familiar, unui
spaţiu dedicat prin definiție falsităţii, ridicolului şi farsei: „E de fapt un
teatru”, spunem, înţelegînd adesea: „E numai un teatru”. Înţelegem prin asta că
nu-i ceva autentic, ţinînd de realitatea crudă a vieţii, care să trebuiască a
fi luat în serios. E totuşi numai „un spectacol” – ne spunem, încercînd să ne
liniştim pe noi înșine –, o „paradă de măşti” la care asistăm, aşezaţi în
fotoliul din faţa televizorului. Neputinţa şi teama noastră sînt convertite
astfel, destul de puțin subtil, în condiţia, chipurile neprimejdioasă, de
spectator. Ceea ce ne îngăduie să ne şi flatăm pe noi înşine: cum-necum, noi sîntem
„publicul”, noi reprezentăm scopul întregii „reprezentaţii” politice, noi îi „aplaudăm”
sau îi „fluierăm” pe „actorii politici”.
E adevărat, avem aici o mică
problemă: nu putem părăsi „sala” dacă „spectacolul” nu ne mai place sau dacă
devine prea „interactiv”. „Locul” nostru la „circul politic” nu poate fi nici refuzat,
nici schimbat, nici abandonat. Cîțiva dintre noi se cațără pe „scenă”, ca să nu
mai fie „spectatori”. Dar pentru rest, „reprezentaţia” continuă cu noi „în
sală”, fie că ne distrăm sau ne e greață! De fapt, cu cît „spectacolul politic”
e mai nedorit, cu atît ne costă mai scump. Și unde mai pui că include și insuportabile
„bisuri”!
