…cum n‑am a le spune lor o
vorbă bună! / Dar mai ales, mai ales acum, cînd merg clătinîndu‑se
pe lîngă zidurile audienței / și uneori cad în genunchi și‑s
ca niște litere / scrise de un școlar stîngaci. Și mi se rupe inima, pentru că
sînt și încă mă mai consider, mai întîi de toate, ziarist – nu dramaturg, nu
medic și nici măcar profesor, chit că, teoretic și tehnic vorbind, aș fi, mai
mult sau mai puțin, și toate astea. Așa că n‑am a le spune
ziariștilor o vorbă bună, ba dimpotrivă, sînt primul căruia n‑am
a‑i
spune. Dar, tocmai de aceea, nădăjduiesc să schimb ceva, pe ici, pe colo, și‑anume
prin părțile esențiale. Nu vorbesc ex cathedra. Vorbesc ca un
alcoolic, într‑un
birt, altor alcoolici.
Pentru că, dacă v‑a
scăpat, începutul acestui text e o parafrază cît se poate de transparentă
a Poemului Alcoolicilor de, fără doar și poate, cel mai mare
poet român în viață – Ion Mureșan. Și, dacă nu mă credeți pe cuvînt, întrebați‑vă
doar atît: Știți cine‑a scris Miorița? Nu? Dar,
zice‑se,
e balada noastră definitorie, din care (mai) tot românul poate recita măcar
două versuri – „Pe‑un picior de plai / Pe‑o
gură de rai“. Ei bine, poate alții sînt mai norocoși și i‑au
auzit pe oamenii de pe stradă recitînd „nu credeam să‑nvăț
a muri vreodată“ sau „vino tu cu tine toată, ca să‑ntruchipăm
o roată“, fără să știe că sînt versuri din Mihai Eminescu sau din Nichita
Stănescu. Îi invidiez. În schimb, am auzit – și nu o singură dată! –, în
locurile cele mai neașteptate, oameni recitînd, fără s‑o
știe, din Ion Mureșan. Pentru că ăsta e cel mai mare omagiu adus unui poet –
anonimitatea. Să fii, cum s‑ar spune, autorul Mioriței și
să n‑o
știe nimeni.
Or taman asta am uitat noi, ziariștii –
cum să ne pierdem în spatele meseriei, în loc să încercăm, cu o disperare
vădită, să căutăm senzaționalul cu orice preț și, dacă nu‑l
aflăm, să transformăm un cîine care trece strada într‑o
știre‑bombă.
Incredibil, doamnelor și domnilor! Revoltător! De treizeci de ani autoritățile
nu reușesc să controleze problema cîinilor vagabonzi! Că despre absența
semnalizărilor și calitatea drumurilor românești, ce să mai vorbim? În
Australia există, pe marginea șoselelor, semnalizatoare pentru canguri și
pentru koala, în Elveția, pentru vaci, în Florida, pentru aligatorii și
țestoasele care trec strada, iar noi n‑am reușit încă să avem
un singur semnalizator – unul singur, doamnelor și domnilor! – care să ne
avertizeze despre posibilele traversări ale cîinilor! Iar de aici la dispariția
speciilor și apocalipsa ecologică e doar un pas. Și dă‑i
și luptă! Dați‑mi
doar un cîine care să treacă strada, că de partea senzaționalistă ne ocupăm
noi!
Ceea ce, inevitabil, îmi amintește de
faimoasa spusă de‑odinioară a editorului și patronului New
York Times, William Randolph Hearst. Cînd, la sfîrșitul secolului al XIX‑lea,
fotograful trimis să documenteze insurecția armata din Cuba i‑a
transmis că nu există nici o insurecție, Hearst i‑ar fi telegrafiat
înapoi: „Tu fă‑mi
rost de cîteva poze, că eu îți fac rost de‑un război!“. Și uite‑așa,
ar fi început, pe bune, războiul americano‑spaniol din 1898.
Cinefilii poate își mai amintesc și de faimosul film Wag the Dog.
Alt context, aceeași idee. Acum, însă, războiul e unul care nu mai atacă
trupurile, ci sufletele, prin urmare unul cu atît mai periculos. Vorba ceea:
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul“
(Matei 10:28). Nu că odinioară n‑ar fi existat
războaiele pentru audiență, dar strategiile și filosofiile erau clar
delimitate. Una erau oile, alta, caprele. Una grîul, alta neghina. Una era
presa serioasă, alta cea de scandal („yellow journalism“ îi spuneau
americanii). În anii ’90, una era revista NU, alta Infractoarea
Mov.
Alte vremuri. Și, dacă tot am adus vorba
despre poeți, să nu‑l
uităm nici pe François Villon, deși mulți nu‑i știu numele atunci cînd oftează nostalgic: Unde‑s zăpezile de altădată?
Știu! Toată lumea își dă ochii peste cap cînd aude „pe vremea mea…“. Eu am
făcut‑o,
cînd mi‑o
spuneau părinții. Copiii mei au făcut‑o,
cînd le‑am
spus‑o
eu. Nepoata mai trebuie să crească, dar o va face și ea, cu siguranță, cînd îi
va veni vremea. „C‑așa
merg lucrurile“, vorba lui Kurt Vonnegut Jr. În Discursurile despre Livy,
Machiavelli se întreba deja, pe la 1517, toamna, de unde și pînă unde obsesia asta,
istorică la propriu, cu „pe vremea mea…“ și „înainte era mai bine“. Oferea mai
multe răspunsuri, dar două sînt preferatele mele. Primul, potrivit căruia
asociem instinctiv trecutul cu tinerețea biologică și‑un viitor deschis tuturor posibilităților. Prezentul,
așadar, ne dezamăgește „din reflex“. Îmi place să cred că‑n acest caz, însă, se
aplică cealaltă preferință: poate, doar poate, zice Machiavelli, într ‑ adevăr
„înainte era mai bine“. Poate, doar poate, în ciuda aparențelor, într ‑ adevăr
istoria omenirii merge la vale. Poate, doar poate, în loc să progresăm, ne
continuăm, de milenii, căderea din rai.
„Pe vremea mea“, n‑aș
fi acceptat nici în ruptul capului titluri de genul „Dimensiunea penisului în
funcție de țară. Cum ne plasăm noi“ sau „Exclusiv: Vedeta X prinsă în fapt! Cum
a fost surprinsă în văzul lumii!“ (sic!) – două titluri din presă la ora
la care scriu aceste rînduri. „Pe vremea mea“ ar fi fost de un oripilant prost
gust un promo, de la o televiziune cu pretenții, pentru o emisiune la care „aceasta
este arena în care dezbaterea politică devine spectacol“ sau la care „vă invit
să luăm o scurtă pauză de publicitate“, de parcă am avea vreo opțiune să
refuzăm „invitația“. „Pe vremea mea“, o știre de genul „peștele stricat nu avea
nici măcar dată de expirare pe ambalaj“ nu putea fi urmată, fără alte
precizări, de „era vechi de doi ani“ fără a fi considerată o jignire a
inteligenței publice. Reporterii, oricît de tineri, nu întrebau proaspeții
încătușați: „Ce v‑a determinat să vă omorîți mama?“ sau „să
luați mită de o sută de mii de euro?“. Ce se‑așteaptă? Ca
încătușatul să se oprească pentru a‑și face psihanaliza?
(Aștept un proaspăt deținut să se întoarcă și să întrebe reporterul: „Pe
dumneavoastră ce v‑a determinat să puneți asemenea
întrebări tîmpite?“.)
De ce îmi pierd vremea cu chestiuni
triviale cînd lumea se confruntă, concomitent, cu mai multe crize profunde?
Pentru că, nebăgate‑n seamă, chestiunile acestea, aparent
triviale, provoacă crizele majore. La specia umană, bunul‑simț
nu e un moft. E o metodă de supraviețuire. Nu degeaba Poemul
Alcoolicilor se încheie cu versul „și le este foarte, foarte rușine“.
Care se recită prin crîșme.
Alin Fumurescu este associate professor la
Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al
cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas,
2019).
