Ascanio Damian mi-a fost vecin și rudă prin alianță. Era căsătorit cu una din fermecătoarele fete ale lui Miron Nicolescu (Marta), a căror mamă era soră cu soacra mea. Cele două familii împărțeau aceeași curte, în strada Paris, în două case construite prin 1928 de bunicul Gheorghe Costescu, fost învățător în echipa lui Spiru Haret. Dialogul cu Ascanio era, întotdeauna, agreabil și tonifiant. Arhitect prestigios, fost rugbist (căpitan, în 1936, al echipei naționale la „turneul european de rugby de la Berlin“), îmbina umorul cu verticalitatea gîndirii, masculinitatea tranșantă cu o cordialitate destinsă. Făcuse școala primară la Viena (era fiul unui funcționar CFR), terminase Facultatea de Arhitectură în 1942 (Magna Cum Laude), iar în 1943 obținuse locul I pentru o bursă de arhitectură la Școala Fontenay-aux-Roses din Paris, pe care n-a putut-o onora din cauza războiului. A fost profesor și rector (vreme de zece ani) al Facultății de Arhitectură din București și primul președinte al Uniunii Arhitecților după 1989. Ca profesionist (coordonator de echipă), îi datorăm „Pavilionul H” din Parcul Herăstrău, Pavilionul Romexpo, Aeroportul Băneasa ș.a. De-a lungul anilor, a proiectat realizarea a peste 60 de expoziții românești în străinătate. Politic, fusese orientat spre stînga, membru PCR, dar incapabil de adeziune „festivă”. În 1959 manifestă o riscantă poziție critică față de marele „patron” de la Răsărit (Moscova), iar la mijlocul anilor ’80 își depune – caz rarisim – carnetul de partid, în semn de protest față de deciziile abuzive ale lui Ceaușescu (în materie de arhitectură, dar nu numai). După 1989, este pe lista membrilor fondatori ai GDS și păstrează neabătut o atitudine de rațională, dezinteresată, verticalitate.
Îmi amintesc, adesea, de Ascanio, dar zilele trecute, ocupîndu-mă de inventarierea și reorganizarea arhivei mele private, am avut surpriza să dau peste o mică scrisoare de la el, trimisă la Tescani, unde eram plasat în domiciliu obligatoriu ca să nu mai pot comunica subversiv cu tot soiul de diplomați străini pe temele sacre ale politicii ceaușiste. Evident, nu prea puteam fi vizitat decît cu restricții și riscuri, dar cîțiva prieteni curajoși au făcut-o, totuși. (Îi voi evoca, recunoscător, cu alt prilej.) Ei bine, în singurătatea Casei lui George Enescu de la marginea satului, unde eram „angajat” ca bibliotecar, Ascanio mi-a făcut surpriza unui atașant (și sprințar intelectualmente) salut epistolar. Iată-l:
„10 XII 89
Dragă Andrei,
Ma gîndeam că în sihăstria ta (te pomenești „fertilă”), ce bine ai trata tu – cu rigoare și suculență – niște teme ca:
1. TRISTEȚEA UNANIMITĂȚII
2. PORTRETUL-ROBOT AL UNUI SECRETAR GENERAL P.C. (cum dracu’ sînt toți croiți pe același calapod și se succed de 70 de ani cu deosebită consecvență de apucături (cu excepția lui Mișa?!?) (N.m.: se referea, probabil, la Mihail Gorbaciov.)
3. Despre „DESPOTISM” – a mai scris mi se pare despre asta MIRABEAU.
Te sărut,
ASCANIO”
N-am prea primit asemenea mesaje în perioada recluziunii moldave: stimulator (cu haz), optimist, frățesc. Și mă bucur că se întîmplă să-l public acum, în preajma aniversării zilei de naștere a lui Ascanio (24 decembrie). Se mai întîmplă că scriu acest text exact în ziua și la ora cînd, în Cotroceni, se dezvelește un monument dedicat minunaților Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. L-am văzut, cu cîteva zile în urmă, însoțit de amicul Liiceanu, inițiatorul și susținătorul proiectului. Mi-a făcut o foarte bună impresie. E opera lui Virgil Scripcariu, pe care îl știu ca fondator al Școlii de la Piscu (despre care am scris, încîntat, în Dilema veche în iulie anul trecut). Elev al marelui Vasile Gorduz, Virgil Scripcariu a reușit performanța de a combina provocator soliditatea meșteșugului cu efectul de surpriză. Am auzit unele bombăneli, stîrnite de reflexul convențional al asocierii „monumentului” comemorativ cu previzibilitatea „bustului” solemn, a alcătuirii „sărbătorești”, a „statuii” respectabile. Aici avem însă de a face nu doar cu o „poză” țeapănă, ci cu o „piruetă” comunicativă, în care, alături de prezența fermă și grațioasă a personajelor sărbătorite, apare și „stolul” oponenților cu care s-au confruntat o viață: siluetele monstruos dinamice ale răului întrupat. Eu, unul, am fost bucuros să mi-i reamintesc pe eroii monumentului, într-o postură vie, duioasă omenește, dar fermă ideologic. Felicitări! Iar Ascanio Damian pică bine în acest context, pentru că nonconformismul anticomunist al „Monicilor” trebuie gîndit laolaltă cu disidența de toate gradele din țară, ilustrată de toți cei care, într-un fel sau altul, într-o proporție sau alta, au fost partenerii cuplului parizian, în sustanțiala lor luptă cu delirul comunismului autohton.
