Ne interesează dacă e despre performanţe. Deşi, în esenţă, nu despre asta este. Jocurile Olimpice s-au născut dintr-un soi de iubire, chiar dacă le-au fost moaşe nişte Monsieurs cu diverse agende. Treaba aia cu participarea care e importantă. Jocurile au fost o sărbătoare a unor tineri care mergeau ca în tabără ca să se îndrăgostească şi să arate că sînt cei mai tari, pînă au fost recuperate de ţări şi de agendele lor naţionale sau naţionaliste. Ceva-ceva totuşi s-a mai păstrat. Atmosfera din satul olimpic rămîne una flower-power, un Turn Babel despre care ştii că oricum se va dărîma după două săptămîni, dar măcar pînă atunci să trăim, să înflorim! Dincolo de acele ziduri, însă, domneşte o încordare care arestează suflul popoarelor. Ele saltă şi cad în ritmul paselor, săriturilor, strocurilor. Noi nu sîntem aşa. Pe noi ne loveşte cîte un aur ca un Crăciun în august. Chiuim şi-apoi uităm. Noi, marele „noi“, nu cunoaştem şi nu recunoaştem tot muntele de sub steagul înfipt. Trăim ca într-un elicopter. Dintr-un scaun confortabil, de la aer condiţionat, sărbătorim feţele transpirate, mîinile crăpate, inimile decolate. Ura! Şi dacă nu? Dacă nu, nu. Noi nu mai avem, în sens larg, sport. Un strat subţire al celor cu posibilităţi şi/sau conştiinţă a cărnii care nu trebuie să îi poarte prin viaţă ca o mîrţoagă abuzată face mişcare sportivă în mod regulat. În rest, practicăm un sport de televizor. Sau de veşti bune. Sau de scandal. De implanturi care trag de fiare şi fiare care trag de implanturi. Cu ce rezonanţă interioară să întîmpinăm Jocurile de la anul? David Popovici înoată pentru o naţiune de înecaţi în valuri. Radiş şi Bodnar vor vîsli pentru un popor de hidrobiciclişti. Chirilă va săpa cu pagaia în ape pentru lipovenii lui, care, în bună măsură, îşi duc zilele ca acum o sută de ani. Ne reprezintă ei? Ei ne-ar reprezenta. Pentru ţara asta amorfă luptă. Ne interesează ce e în spatele trîntei lor cu ceilalţi şi cu destinul? Nu, să nu spuneţi că nu are cine să le prezinte drumul! N-o mai fi presă sportivă tipărită, dar jurnaliştii, pe tot felul de platforme, scriu, investighează, dezbat, mereu, poate nu cît ar trebui, dar o fac, sînt an de an sute de istorisiri ale înălţărilor şi căderilor celor care în 2024 vor fi România la cel mai mare tîrg de poveşti al umanităţii. Poate – cine ştie? – la un moment dat vă veţi pasiona de aceste epice zboruri către soare. Fascinante, paradoxale şi dureroase. Din spaţiu, miliardarul John Hadden are un mesaj pentru Dr. Eleonor Arroway, care visa la alte lumi. Vi-l înaintez. Wanna take a ride?
