Cazul președintei universității Harvard, Claudine Gay, care a trebuit să-și dea demisia în urma unor acuzații întemeiate de plagiat, care au urmat unor acuzații la fel de justificate de antisemitism, are mult dintr-un scandal decisiv. Arată, printr-un caz-simbol, cît de departe s-a mers pe linia exagerării „corectitudinii politice” (Gay a fost prima femeie de culoare președintă a celebrei universități), care nu ezită să compromită nu numai etica universitară, dar și orice standarde de profesionalism și calitate. Din păcate, acest caz, ca și cel al președintei de la Penn University, și ea demisionată recent tot din cauza unor acuzații de antisemitism, mai arată și că stîngismul actual, programatic angajat trup și suflet în protecția feluritelor minorități, se blochează ipocrit cînd e vorba despre protecția minorităților evreiești împotriva unor amenințări venite mai ales din medii islamiste, amenințări care au explodat după 7 octombrie 2023. În viziunea acestor stîngiști (universitari sau nu), evreii nu sînt de fapt o „minoritate”, ci parte integrantă a majorității „albe”, „capitaliste”, „patriarhale”, „rasiste”, „nocive” etc. Duplicitatea acestei concepții sare în ochi oricărui om de bună-credință. De altfel, antisemitismul (vag camuflat în „antisionism”) al acestor stîngiști are o tradiție îndelungată în rîndurile unei părți a stîngii europene, cu pietre de fundație puse temeinic încă de Marx, de Proudhon și de alții, fundație pe care a construit mult ideologia comunistă sau inspirată de ea din anii ’50-’70 ai secolului trecut. E semnificativ că demisia lui Gay a venit tîrziu și abia după ce n-a mai putut răspunde acuzațiilor de plagiat: în viziunea unor colegi, incapacitatea ei de a justifica în mod convingător lipsa de reacție a universității la adresa unor amenințări și declarații antisemite nu era totuși suficient de gravă pentru a impune o demisie pe loc.
E plauzibil că înmulțirea unor asemenea cazuri să indice că s-a ajuns într-un punct de cotitură: pur și simplu, anumite politici ale „diversității” în recrutarea personalului academic au devenit atît de toxice, încît ele nu numai că sînt contraproductive din punct de vedere profesional și pragmatic, dar au devenit profund imorale, ba chiar au căpătat uneori nuanțe rasiste „inversate” și implicații antisemite. Asemenea politici au devenit intolerabile în societate și reacția față de ele, în mediul universitar occidental și în opinia publică, începe să se contureze tot mai clar.
Între timp, un suspin de ușurare s-a auzit în unele cercuri din societatea românească: va să zică, au și americanii „faliții” lor! Și ei plagiază la nivel înalt. Și ei fac „copy-paste” la lucrări academice, la fel ca ai noștri Ponta, Onțanu, Ciucă și atîția alții. Nici ei nu pun ghilimelele unde se cere. (Ar trebui s-o trimitem pe Emilia Șercan în America să-i scarmene un pic, că prea s-au încrezut!)
Un cunoscut proaspăt membru corespondent al Academiei Române, vehement critic de ceva vreme a ceea ce el numește „neo-lovinescianismul pe pilot automat”, practicat, chipurile, de intelectualii publici români, aproape că nu-și reține satisfacția: „Cu noul scandal, scrie el pe FB, oricine dorește își poate face o idee cam pe unde se află în acest moment spiritul, standardele și ethosul a ceea ce în noua limbă de lemn e cunoscut drept «prestigioasele universități occidentale». Și prin asta al elitei occidentale în general care era bine-mersi mulțumită cu această stare de fapt din universități…”.
Citind textul acesta (și poate și altele de acest fel), cineva mai naiv sau necunoscător al realităților românești și-ar putea lesne imagina că tocmai așa-zisul servilism al nostru în a copia sistemul din „prestigioasele universități occidentale” ar fi cauza uriașei cantități de plagiate academice de la noi descoperite în ultimii ani și, într-un sens mai general, a scăderii nivelului de profesionalism. Fiindcă i-ar fi imitat „pe pilot automat”, chipurile, pe cei de la Harvard, Penn sau MIT, ar fi ajuns ai noștri politicieni și doctori plagiatori în masă, așa cum și naționaliștii noștri, în lipsă de idei proprii, și-au luat din Vest otrăvurile antisemite, rasiste sau etnocratice! Soluția? Autorul ne-o scrie cu litere mari: „PROBLEMA NU ESTE DE A IMITA PE CINEVA… PROBLEMA ESTE CU TOTUL ALTA: A AVEA DISCERNĂMÎNT”. Perfect. Cine poate nega o asemenea măreață platitudine? Nimeni nu intenționează să copieze inclusiv tehnicile plagiatului (aici ne putem patenta singuri), ci toți aleg tehnicile și științele care au făcut societatea modernă. De fapt, chiar antidotul la plagiat – programele de calculator, instituționalizarea verificării – a fost importat la noi tot de la „prestigioasele universități occidentale”, așa cum, pe de altă parte. antidotul la antisemitism – cursurile preuniversitare despre Holocaust – a fost și el „inspirat” de programele educaționale din Uniunea Europeană.
Pînă una-alta, să ne ferească Cel de Sus ca, prin „logica sincronismului neo-lovinescianist pe pilot automat”, să ajungă Universitatea București un fel de „neo-Harvard” balcanic, sau „Babeș-Bolyai“ – un neo-MIT estic! Ce ne facem dacă, lipsindu-ne discernămîntul, vom fi infectați încă și mai mult de „elitele occidentale”? Sigur, veghează neo-academicianul nostru, alții eiusdem farinae, cît și AUR, care nu-și ascund disprețul și resentimentele față de Occident: după ei, mai bine devenim proști autohtoni, decît proști sincroni! Oricum, măcar dinspre Academia Română sîntem liniștiți: știm sigur că n-a avut și n-are absolut nici o intenție să imite, cu sau fără „pilot automat”, vreun model occidental și, cel mai puțin, Academia Franceză…
