Deși am terminat serialul cu Statele Unite, despărțirea de acel continent nu e simplă, așa că, din cînd în cînd, am să mai revin cu cîte ceva. Dacă după ce m-am întors de acolo spuneam că am început să văd cu alți ochi lucrurile de acasă, vreau să descriu și unele transformări pe care le-am putut vedea în Statele Unite, ca un simplu observator ajuns acolo de la mare distanță la un interval de 30 de ani și care nu poate descoperi lucrurile decît în mare, oarecum ca din avion.
Aș spune în primul rînd că, într-un fel, imaginea generală a țării e parcă ceva mai soft. Cum am mai scris, polițiștii nu mai sînt așa de impresionanți pe cît erau acum 30 de ani. Astăzi sînt mai apropiați de tipul unor funcționari decît de cel al unor străjeri. Cei de la aeroport sînt însă la fel de încruntați și inconturnabili în misiunea lor de a-i verifica sever pe toți cei care le intră în țară. Cu ei nu e de glumă, nici la propriu, nici la figurat.
Varietatea automobilelor pare mai mare și, chiar dacă sînt multe SUV-uri și camionete de dimensiuni mari, limuzinele, taxiurile și „vapoarele” pătrățoase care se bălăngăneau pe șosele acum 30 de ani sînt mult mai rare. Mașinile de dimensiuni normale (pentru ochii unui european), precum și cele hibride sau complet electrice, constituie o proporție destul de importantă. Pietonii, în schimb, au proporții mai mari, în general, decît aveau acum 30 de ani, chiar dacă și atunci erau destui care depășeau standardele obișnuite pe partea noastră de Atlantic. Cum spuneam, asta pare a fi una dintre cele mai grave probleme ale Americii. Răul provocat de industria fumatului, care pe vremuri nu era nici măcar dezvăluit și cunoscut, pare a fi fost înlocuit de cel generat de industria alimentară.
Restaurantele bune sînt mai rare și mai scumpe. În 1993, cînd, grație amabilității și generozității lui Dorin Tudoran, am vizitat Washington-ul, am ajuns și la Gara Centrală, o clădire spectaculoasă, în subsolul căreia erau nenumărate restaurante cu specificuri variate. Mi-aduc aminte că am mîncat atunci niște senzaționale cotlete făcute pe un grătar cu lemne. Astăzi, clădirea e la fel de impresionantă, dar în locul acelor restaurante au rămas doar cîteva fast-food-uri meschine.
Dacă oamenii au mai mult volum, zgîrie-norii construiți mai de curînd sînt mai supli, cu forme mai unduioase. Noile tehnologii dau ocazia arhitecților să construiască nu doar copleșitor, ci și flexibil. Unele clădiri foarte înalte au subțirimi și ascuțimi amuțitoare.
Despre marile universități americane (am vizitat trei) nu pot spune mare lucru. Allan Bloom observa, încă din anii ’80 (în celebra sa critică acidă, tradusă în română sub titlul Criza Spiritului American – cum universitățile au trădat democrația și au sărăcit sufletele studenților, Editura Humanitas, 2006), un proces de degradare a lor, declanșat odată cu revoluțiile studențești ale anilor ’60. El scria că evenimentele de la sfîrșitul anilor ’60 au dus la o situație neobișnuită: „Nicicînd în istorie nu mai existase o asemenea corespondență minunată între bine și plăcut”. Studenții beneficiau de abolirea restricțiilor sexuale din regulamente, de scutiri de recrutare, de posibilitatea consumului de droguri fără prea mari riscuri legale și de relaxarea cerințelor academice pe toate planurile. Iar aceste „privilegii” erau obținute sub acoperirea unor „etichete moralizatoare”. În același timp, responsabilitățile studenților deveneau aproape inexistente. În mod direct, eu am putut doar să constat că studentele care ne-au condus prin aceste instituții în calitate de ghizi, deși simpatice, păreau cam superficial pregătite pentru așteptările turiștilor europeni. Nu pot evalua în ce măsură, între timp, situația din universități s-a schimbat, dar am avut senzația că „privilegiile” studenților din anii ’60 s-au răspîndit cumva în restul societății americane.
Televiziunile și presa au scăzut nivelul. „Greu mai găsești ziare care să nu fie yellow”, mi-a spus venerabilul domn cu care am discutat la Metropolitan Opera. Mi-a recomandat Chicago Tribune și Boston Globe, ca fiind printre ultimele bastioane ale normalității.
Corectitudinea politică se simte, oamenii aflați în situații publice sînt atenți la asta, dar n-am întîlnit cazuri aberante, radicale, deși știu că există.
Aș spune că America s-a vulgarizat, că trece printr-o etapă în care se manifestă un fel de super-democratizare, în care aproape orice poate fi justificat și poate deveni chiar un drept, în care oricine se poate considera îndrituit să dea lecții, să-și impună propria sa viziune (fie ea cît de ineptă), iar influența opiniei publice (în special a laturilor ei foarte vocale) a căpătat periculos de multă importanță. De altfel, fenomenul ăsta nu se petrece doar în America. Egalitarismul la nivelul cel mai scăzut și populismul își fac cu ochiul peste categoriile oamenilor rezonabili și decenți. Corectitudinea politică și populismul sînt pînă la urmă două fețe ale aceleiași monede, două extreme care se potențează reciproc, satisfăcînd în mod facil atît frustrările, cît și primitivismul din societate. Indivizii de succes, fie ei influencer-i, oameni de marketing, entertainer-i sau politicieni, apelează astăzi fără reținere la cele mai joase dorințe ale publicului. Donald Trump, de pildă, ar putea fi considerat un produs cît se poate de reprezentativ al acestui proces.
Vîrfurile, așa cum observa și Allan Bloom încă de acum peste trei decenii, nu mai sînt modele care să tragă societatea în sus. Domnii de altădată, deși încă există în America (spre deosebire de România, unde comunismul i-a eliminat aproape complet și abia acum încep să reapară), nu mai sînt neapărat și niște exemple pentru societate. Urmărind un canal TV american, cu filme vechi de peste 50 de ani, constați schimbări dramatice, de fond. Bineînțeles că unele erau cît se poate de firești, lumea nu putea rămîne pe loc. Actori buni sînt și astăzi, slavă Domnului, în America, dar modele de distincție, gen Cary Grant, Spencer Tracy sau Gregory Peck, nu par a mai avea echivalent în zilele noastre. America e, parcă, o idee mai trivială.
