În orice caz, e ocazia unei straşnice revigorări a corzii poetico-patriotice. Transferul la una dintre cel mai importante echipe din cel mai bogat campionat al lumii arată, văzut dinspre partea luminată orbitor în tricolor, a aselenizare. Drăguşin e un Armstrong. Ei, lăsaţi, nu vă mai daţi ochii peste cap, n-am vrut să zic Lance Armstrong. Şi ce dacă a trecut pe la Juventus şi şi-a modificat pînă la de nerecunoscut corpul? Nu, el e un Neil Armstrong, no less, nici măcar un Michael Collins, că nu e destinat doar a se învîrti în jurul marii plăcinte, precum predecesorii Ilie Dumitrescu, Gică Popescu sau Vlad Chiricheş, el chiar va pune picioarele – ce mai, le-a şi pus! – pe pămîntul promis. Copilu’ nostru va răzbi ! Şi noi, în cîrca lui. Sîntem morţi după adopţii naţionale. Poate cu ălelalte stăm mai rău, dar cînd dăm de un premiant, nene, îl trecem toţi pe buletin. Ce face asta din noi? Probabil nişte Louis Armstrong. Şi dă-i, şi suflă! Norocul lui e că stă departe de ţărişoară de nişte ani. Sigur, vine la naţională, unde, pentru a fi pus în centrul apărării, a fost nevoie ca sacrosanctul său înaintaş Chiricheş să le dovedească purtătorilor de idei fixe că se pot baza pe el dacă e vorba să se accidenteze taman cînd le arde buza mai tare. Optimist e că Drăguşin nu pare a se sinchisi prea tare de corul antic care îl declară cel mai talentat dintre daci şi cel mai serios dintre romani. Frate, cînd ţara asta începe să te cînte, nici inuiţii nu te pot, în toată întinderea lor de gheaţă, scăpa de greaţă! În astfel de cazuri, surzenia e un dar al naturii. Drăguşin pare că are auzul măcar selectiv. Totuşi, în locul lui m-aş cerceta în fiecare dimineaţă să văd dacă nu mi-au crescut pene. Ce-i drept, la Tottenham e bine plasat pentru a lua şuturi în posterior în cazul în care intră în hora carpato-danubiană a proslăvirii. E bine că deocamdată pare a fi mai mult străin decît român. Că dacă noi nu ne facem bine, măcar subiecţii strivirii prin osanale să se izoleze în alte limbi, culturi şi gîndiri. Drăguşin, să ne înţelegem, nu e semnalul a nimic. Aşa cum nu a fost Halep în tenis sau David Popovici la înot. Ei sînt producţii ale unor ateliere, mai mici sau mai mari, ce au de a face cu România cam tot cît are un asiatic care a cusut un adidas în vreo hală insalubră, cu odrasla vreunui interlop purtîndu-i obiectul muncii într-un club de fiţe. Drăguşin nu e rodul vreunui sistem naţional. Grupa lui de juniori a fost ţinută în viaţă de un domn cu bani mulţi care îşi voia copilul fotbalist şi pentru asta avea nevoie de o echipă bine hrănită şi instruită. Apoi Drăguşin a plecat în Italia şi pa şi pusi! Dacă vor mai ieşi alţii din rînd, tot rezultatul unor traiectorii fericit întîmplătoare vor fi pînă ne vom pune pe picioare fabricile de campioni. Pînă atunci, uzina de laude, orfană de nea Nicu, e cea care îşi turează motoarele de îndată ce iese o floare din noroi. O, minunat vlăstar al pămîntului românesc! Şi aşa mai departe. Cît mai departe.
