Adjectivul sonat era destul de frecvent folosit în registrul colocvial, în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, cu sensurile peiorative ale unei bogate serii de sinonime: nebun, țicnit, trăsnit, scrîntit, smintit, aiurit, zurliu, diliu etc. În limbajul popular, sfera semantică a „nebuniei” acoperă orice abatere de la normalitate, inclusiv simplele excentricități sau acțiunile imprevizibile, chiar cele pur și simplu curajoase sau dezinteresate; de aceea, caracterizarea cuiva ca sonat sau țicnit nu e neapărat o insultă gravă, ci reprezintă adesea doar un ușor reproș, amestecat cu simpatie, chiar cu admirație pentru nonconformismul celuilalt.
Dicționarele noastre au înregistrat, încă de prin anii ’60, cuvîntul sonat: acesta a fost cuprins în Dicționarul de neologisme al lui Florin Marcu și Constant Maneca (ediția a doua, din 1966), în Dicționarul limbii române (DLR, Litera S, partea a treia, 1992), în Dicționarul de cuvinte recente, ediția a doua, 1997, de Florica Dimitrescu, în Micul dicționar academic (MDA, 2001-2003), Noul dicționar universal (NDU, 2006) și Dicționarul explicativ ilustrat(DEXI, 2007); în DEX, în mod curios, apare doar verbul a sona, nu și adjectivul. Autorii dicționarelor au ezitat în privința etimologiei cuvîntului, oscilînd între sursa italiană (sonato sau suonato) și cea franceză (sonné), uneori indicîndu-le pe ambele. O soluție mai ciudată găsim în MDA, unde sonat apare ca provenit din adjectivul italienesc sonato, dar verbul a sona este explicat prin adjectivul participial francez sonné. De etimologia lui sonat s-a ocupat Theodor Hristea, care a explicat că este mai credibilă preluarea din franceză, unde pentru sonné este atestat încă din 1927 sensul „nebun”; adaptarea spontană a lui sonné în forma sonat (după modelul altor participii regulate) nu are nimic neobișnuit.
Digitalizarea unor colecții de ziare ne permite acum să reconstituim mai exact etimologia unui cuvînt modern, urmărind mai ales căile de acces ale împrumuturilor lexicale. În cazul lui sonat, înțelegem mai bine cum un împrumut din franceză (poate sprijinit și de italiană) a putut deveni rapid un cuvînt popular, deși limbile-sursă presupuneau un contact indirect, cultural. Că sonat era deja răspîndit în registrul popular-colocvial o dovedește prezența sa în Glosarul regional Argeș (1967), de D. Udrescu, cu explicația „bătut în cap, aiurit, țicnit, zăpăcit, nebun”. De fapt, franțuzismul în cauză devenit în română un cuvînt popular prin intermediul jargonului sportiv. Întîlnim foarte des cuvîntul sonat în perioada interbelică (pe cînd nu era încă înregistrat de dicționare), exclusiv în cronicile de box: „Alexandrescu ar fi putut termina prin scoatere din luptă, dacă ştia să exploateze câteva situaţii în care Negoiţă era complect sonat” (Cuvântul, 1929); „A şaptea repriză. Oliva este în dificultate, sonat” (Dimineața, 1930); „După o nouă serie în capul francezului, gongul îl găseşte pe acesta complet sonat şi sângerând în drum spre colţul adversarului său” (Curentul, 1930); „În repriza patra, după un knock down, Plăeșu e sonat și dacă Lucian știa să profite matchul se termina” (Gazeta sporturilor, 1932); „în pauză însă Popescu nu reuşeşte să se refacă. E complect sonat, aşa că preferă să nu mai reia lupta, abandonând” (Dimineața, 1932); „Mihail este sonat și o serie de lovituri seci se opresc în figura lui (…) Sonat și cu garda jos, el încearcă disperat să salveze situația” (Universul Sport, 1938). Termenul sonat era atît de consecvent folosit, încît apărea, peste cîțiva ani, într-o descriere medicală despre ,,cranio-encefalopatia traumatică a boxeurilor”: „Această maladie este astăzi mai mult sau mai puţin cunoscută în lumea medicală ca şi în cea sportivă sub diferite nume: «Slapphappy» și «punch-drunk» în ţările anglo-saxone, «Welche Bierne» în Germania, «boxeur sonné» în Franţa, româneşte boxeur «sonat»” (Sportul, 1953). Boxul era un sport popular, boxerii români cîștigau meciuri internaționale, ziarele scriau despre ei și un public larg citea paginile sportive, preluînd de acolo cuvinte și expresii noi.
Intrarea cuvîntului în română prin intermediul boxului confirmă sursa franceză a împrumutului. Într-adevăr, dicționarele franceze (de exemplu, Trésor de la langue française informatisé) atestă faptul că verbul sonner, „a suna”, a dezvoltat în franceza populară și un sens special, în construcție tranzitivă – „a doborî sau a ameți prin lovituri repetate” –, confirmînd prezența în argoul sportiv a sintagmei boxeur sonné și a sensului „amețit de lovituri la cap” al adjectivului. Probabil că sensul special din box al lui sonné a trecut și în italiană, unde găsim pugile suonato („boxer sonat”) și definiția sensului figurat al adjectivului: „despre boxerul ale cărui facultăți fizice și mentale sînt grav afectate de loviturile primite” (Lo Zingarelli). În italiană, adjectivul și-a extins folosirea cu sensul „epuizat”. În franceză, dar mai ales în română, starea de confuzie a boxerului lovit în cap a devenit o metaforă mai generală a confuziei mintale. A se sona a fost refăcut în română, pornind de la sonat, după modelul unor verbe cu sens similar: a se țicni, a se scrînti.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
