În 1902,
tînărul Constantin Brâncuși absolvea Școala Națională de Arte Frumoase din
București cu o lucrare realizată sub îndrumarea doctorului Dimitrie Gerota,
profesorul de anatomie al Școlii. Lucrarea, al cărei original poate fi văzut la
Universitatea de Arte din București, alte cîteva variante aflîndu-se la Craiova,
Iași și Cluj, este cunoscută lumii sub numele „Ecorșeu” și suscită, de decenii,
un interes constant. Cum știm, ecorșeul (de la franțuzescul écorché, adică „jupuit”) este o reprezentare desenată sau sculptată, în tot sau
în parte, a aparatului muscular al unui om fără piele. Evident, ecorșeul este
util deopotrivă celor care studiază medicina și celor care studiază artele
plastice. Sigur că dr. Gerota a avut în intenție să obțină un material didactic
de bună calitate. Sub îndrumarea lui, însă, Brâncuși a livrat mult mai mult,
căci ecorșeul brâncușian este o adevărată operă de artă.
Ecorșeul
merită pe deplin să fie cercetat monografic, nu doar ca una dintre lucrările de
început ale marelui sculptor, dovadă că s-au scris deja cărți și articole
despre această lucrare. Recenta apariție editorială O întîlnire astrală:
Dimitrie Gerota – Constantin Brâncuși. Povestea Ecorșeului (Editura
Academiei Române, 2023) completează bibliografia Ecorșeului devenind, de acum
înainte, o lucrare inevitabilă pentru oricine va dori să continue studiul
lucrării brâncușiene. Coordonată de eminentul chirurg Irinel Popescu (care
mărturisește că ideea volumului i-a venit după un șir de discuții cu regretatul
său coleg academician, Răzvan Theodorescu), O întîlnire astrală… adună
contribuții ale unor istorici și critici de artă de primă mînă, medici,
anatomiști, istorici ai medicinei – nume importante în disciplinele lor. Doina Lemny (cel
mai bun „brâncușolog” al momentului), Elena Dumitrescu (lector la Departamentul
de Sculptură din cadrul UNARTE), împreună cu medicii Vasile Sârbu, Andy
Chirculescu, Octavian Buda, Valeriu Șurlin, Steluța Boroghină, Eugen Târcoveanu
și Cristian Bârsu (universitari importanți în cadrul universităților de Medicină
din București, Craiova, Iași), dau consistență acestei cărți aducînd, fiecare,
perspectiva sa asupra Ecorșeului.
Poate că
meritul principal al acestei cărți este că, privind Ecorșeul în detaliu, cu un
ochi artistic (cel stîng, de bună seamă) și cu un ochi de anatomist (cel drept,
desigur), ajungem să vedem o prietenie pe care biografii artistului au menționat-o
mereu, căci a fost cu adevărat importantă pentru devenirea lui Brâncuși. Întîlnirea
dintre Constantin Brâncuși și Dimitrie Gerota merita de mulți ani o atenție
aparte și poate că această carte va fi doar primul rod al acestei atenții,
pentru că multe altele mai sînt de spus. În fond, avem o prietenie dintre doi
oameni (bine, olteni, hai să subliniem asta cu un zîmbet) care au marcat pentru
totdeauna domeniile lor. Despre rolul pivotal al lui Brâncuși în sculptura
modernă nu e cazul să mai vorbim – este, deja, un fapt notoriu. Despre Dimitrie
Gerota, însă, publicul larg nu știe multe.
Dimitrie
Gerota (n. 1867) a fost un medic excepțional, pionier la scară mondială al
cercetărilor sistemului limfatic și al aparatului renal. El a descoperit ceea
ce se cheamă acum, în absolut toate atlasele de anatomie ale lumii, „fascia
Gerota”, adică o fascie de țesut elastic care susține, anterior, rinichiul. La
vremea acestei descoperiri, comunicată într-un articol științific publicat în
1895 într-o revistă germană, anatomiștii credeau că rinichiul este susținut
doar de o fascie renală posterioară. Mai mult, Gerota a demonstrat că ambele
aceste fascii susțin împreună rinichiul separînd, în același timp, grăsimea
perirenală de cea pararenală. Importanța acestei descoperiri pentru chirurgia
rinichiului este de la sine evidentă chiar și neofiților. Iar dovada acestei
importanțe în anatomie derivă din faptul că, deși doar descrierea fasciei
anterioare aparține lui Gerota, în tratatele și atlasele de specialitate
întreaga fascie renală, și cea anterioară, și cea posterioară, poartă numele
doctorului român.
Cel mai
probabil, dr. Gerota l-a cunoscut pe Brâncuși la recomandarea tatălui său,
preot la marea biserică craioveană Madona Dudu. Gerota a rămas prieten cu
Brâncuși pînă la moartea sa, în 1939. O serie de fotografii publicate în carte,
făcute în 1937 (Brâncuși se afla în România pentru ansamblul de la Tîrgu Jiu),
îl arată pe sculptor vizitîndu-l pe doctor la casa acestuia din Săftica și căldura
relației lor este evidentă.
Interesant
este că, în acea epocă, singurul mod de a transmite cunoștințe anatomice erau
desenul și sculptura – de aici importanța ecorșeelor. Așa se face că anatomiștii
erau, încă la începutul veacului XX, iscusiți desenatori. Gerota nu făcea
excepție. Pe de altă parte, e limpede de ce la școlile de arte se studia anatomia
– la noi, Theodor Aman, fondatorul primului așezămînt de învățămînt superior
artistic la 1864, a pus anatomia în corpul materiilor obligatorii de la începerea
studiilor încă de la începuturi. Faptul că un medic de talentul doctorului
Gerota a devenit, imediat după întoarcerea de la studiile pe care le-a făcut la
Paris și Berlin, profesorul de anatomie al Școlii Naționale de Arte Frumoase de
la București nu e deloc surprinzător.
Dar la fel
de interesant este și că Brâncuși – cel care va respinge carnalul formulînd supremul dispreț
pentru sculptura excesiv anatomic-musculară a unui Michelangelo numind-o,
legendar, „bitftec” – a muncit
serios și cu pasiune pentru Ecorșeu. A petrecut multe ore în disecții la
Facultatea de Medicină, cel mai probabil a făcut mulaje ale diferitelor
anatomii pe decedați, a schițat mult și a exersat, în ghips, destul. Încă o
dovadă că, pentru a părăsi o direcție care nu te mai mulțumește, este necesar,
mai întîi, să o cunoști bine și să o practici. Singura distanțare sănătoasă de
ceea ce se constituie în tradiție este prin ea și nu pe lîngă ea.
Picasso a întors spatele desenului realist abia după ce a devenit unul dintre
cei mai mari desenatori realiști din istoria artei. Cioran a spus că cititul
cărților nu-l mai interesează abia după ce a citit imens, devenind unul dintre
cei mai mari cititori ai veacului său. Brâncuși a ajuns să disprețuiască
formula clasică, greco-renascentistă, abia după ce a atins o înaltă măiestrie în
această manieră. Iar Ecorșeul este o primă dovadă.
Ecorșeul
este o operă de artă, este, cum ziceam, mai mult decît material didactic,
pentru că personajul jupuit are nu doar mușchi, ci, cumva, și sentiment. Jupuitul,
cum i se mai spune, e un personaj, nu o formă de ghips. Pare trist, abătut,
poate melancolic, poate resemnat – exprimă, prin gestualitate și atitudine,
ceva esențial în ordinea condiției omenești. Pare că se contemplă în timp ce ochiul nostru
îl studiază. Sigur că el „se arată” într-un mod care face mușchii clar
vizibili, dar se arată cumva, jupuit așa, ca un animal de circ, trist. În
același timp, el are o postură elegantă, amintind că omenescul ce se dezvăluie
ochilor studioși nu e o mașinărie de carne, ci o noblețe.
În fine, nu
vreau să închei acest articol fără să observ că Editura Academiei, aflată
pentru decenii într-o amorțeală împăienjenită, dă semne de revitalizare,
regăsindu-și rostul. Exact lucrări de acest gen ar trebui să publice, așa cum
Academia ar trebui să se ocupe de asemenea lucruri, mai des și mai intens.
