Deşi par
desprinse dintr-un coşmar, vă asigur că următoarele două tablouri vin din
realitate, fiind absolut autentice. Nu le contest însă valoarea psihanalitică
sau, mai precis, un anume simbolism freudian strecurat insidios în obscurele
lor conotaţii. Primul decor trebuie să vi-l imaginaţi pe fundalul strălucitor
al unei zile de primăvară în Dealul Copoului din Iași, pe la începutul anilor ’90.
Mă aflu, ca june preparator universitar, în corpul principal al Universităţii
şi trăiesc un moment de irepresibilă exuberanţă, motivat probabil de vreme, dar
şi de freamătul tineresc de pe culoarele bătrînei instituţii. Urc şi cobor
scări cu un dinamism demn de invidie, rezolv o mulţime de treburi în pauzele
dintre seminarii. La un moment dat, pornesc în viteză spre Librăria
Universităţii (nu mai ţin minte exact de ce), situată, pe atunci, în micul hol
(al Facultăţii de Filozofie) de la intrarea laterală în clădire. Trec rapid de
primul nivel (al Literelor) şi, apoi, la etajul Dreptului, parcă mai plin de
energie ca oricînd, sar cîte două-trei trepte, grăbindu-mă către destinaţie. În
viteza coborîrii, am remarcat o diminuare sensibilă a agitaţiei, dar
entuziasmul înaintării nu mi-a dat răgazul să o conştientizez.
Ajung abrupt în
mica sală a librăriei unde mă şochează un contrast imagistic neaşteptat. Uşa
intrării în Universitate e închisă, iar geamurile sînt acoperite cu pînză
neagră. În tot holul (mereu supraaglomerat şi zgomotos) nu vezi ţipenie de om. Întreg
spaţiul s-a scufundat, inexplicabil, într-o linişte de mormînt. Înaintez doi
paşi spre centrul încăperii unde tronează un „podium” învelit în pînză neagră,
a cărui prezenţă acolo nu are pentru mine nici un sens. Îl privesc cu
intensitate şi rămîn paralizat în faţa revelaţiei ţîşnite din avalanşa de
asociaţii mentale şi exerciţii mnemotehnice. E un catafalc pe care odihneşte
cadavrul seren al unui profesor de la Pedagogie, răposat cu cîteva zile în urmă.
Ceremonialul funebru fusese anunţat pentru acea dimineaţă (chiar acolo, vreo
două ore mai tîrziu), însă, în vitalitatea debordantă a zilei de primăvară,
pierdusem din vedere amănuntul.
Al doilea decor
cuprinde, în aceeași perioadă de debut al anilor ’90, o scară de bloc turn,
fără ferestre, luminată prin urmare artificial de tuburi de neon pîlpîitoare şi
(sumbru) gălăgioase. Sîntem pe palierul etajului al şaselea (unde locuiam, tot
ca june preparator). Ies în grabă din apartament şi, deşi e foarte dimineaţă,
mă aflu în întîrziere. Încui uşa cu gesturi repezite, apoi virez la dreapta
către lift. Mişcările îmi sînt blocate abrupt de un peisaj morbid. Calea de
acces la ascensor este blocată de un sicriu masiv, cu partea de sus orientată
către uşa unui apartament, pe tocul căreia atîrnă, funest, o pînză îndoliată.
Epifania mă loveşte din nou ca un duş rece. În ziua precedentă, un vecin îmi
spusese că „bătrîna de la şase s-a dus”, în urma unui accident cerebral. Prins
de evenimente, uitasem între timp informaţia. Am renunţat să mai iau liftul şi
am pornit pe scări. Înainte să ajung la etajul cinci, lemnul coşciugului a scîrţîit
terifiant.
Cred că nimeni
nu este străin de astfel de întîmplări. Ele fac parte, inevitabil, din viaţa
noastră. Un lucru interesant de notat însă este că tradiţia românească tinde să
accentueze această – să o numim – „complementaritate” firească dintre lumea
viilor şi cea a morţilor, exacerbînd ritualurile funeste şi încercînd să expună, prin toate mijloacele,
evenimentul propriu-zis al despărţirii individului de universul său
existenţial. Aici ne aflăm în opoziţie cu majoritatea tradiţiilor occidentale.
În spaţiul euro-american, obiceiurile funebre se păstrează, pe cît posibil, în
limitele discreţiei, durerea celor rămaşi fiind puternic interiorizată. Maniera
în care ne raportăm noi la moarte îi traumatizează adesea pe aparţinătorii
altor civilizaţii. Un amic îmi relata o situaţie ilustrativă din studenţia sa.
Un coleg al lui de facultate a murit după o cumplită suferinţă. Întrega grupă a
participat la înmormîntare. Ca studenţi la Limbi străine, o parte dintre ei
erau saşi din Ardeal şi nu mai avuseseră ocazia să vadă vreodată un ceremonial
mortuar moldovenesc. Prin urmare, fură surprinşi de durata ritualurilor. Petrecură
ore în şir în compania cadavrului, ţinură panglici deasupra coşciugului şi, în
final, îl sărutară. Fetele au leşinat, iar băieţii au căzut în nevroză. Mă
întreb dacă această exacerbare a perisabilității condiției umane ne face cu
adevărat mai puternici şi mai pregătiţi pentru teribilul moment al despărţirii.
Dacă ar fi să judecăm după felul cum ne purtăm la înmormîntări, mai degrabă nu.
Dar, considerînd resemnarea funciară a românului faţă de orice provocare a
istoriei (inclusiv faţă de inexorabilul sfîrşit), probabil că da. Oricum, e
aici o relaţie familiară cu transcendentul care, prezumtiv, încetează să mai
fie macabru.
Codrin
Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a
Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar,
Editura Junimea, 2023.
