După o zi de întîrziere, i-am ajuns din urmă, în Thassos, pe cei doi prieteni
ai mei. Ședeau preocupați în fața cortului, lucrînd la monturi. Portbagajul le
era plin de cutii și cutiuțe. Își luaseră o mulțime de scule de pescuit:
lansete de mai multe dimensiuni, plumbi de diverse greutăți, momeli
artificiale, viermi, rîme, creveți de pus în cîrlig, sardine sărate, cîrlige de
toate felurile și mărimile, aranjate pe căprării, gută, minciog, ba chiar și o
arbaletă cu elastic și trident, costum de neopren, echipament complet de
snorkeling, placă de fixat în piept pentru reîncărcarea arbaletei. Le aranjau
și le pregăteau. Pe scurt, semăna cu Operațiunea Monstrul updatată.
Eu, veșnic ajutor de pescar, mă amuzam, numai
eu știam de ce. Cu o singură excepție (ce-i
drept, destul de spectaculoasă), ori de cîte ori mi-am încercat eu însumi îndemînarea sau, mai bine zis,
norocul, n-am prins absolut
nimic. Vorba unui cunoscut, sînt doar pescar de pungi și alge. Poate că și din
acest motiv, asociat și cu lipsa de răbdare necesară, activitatea în cauză nu
a ajuns niciodată să mă pasioneze. Ei bine, prietenii mei erau mult mai
împătimiți și chiar îi invidiam pentru asta.
De la o vreme au început să schimbe
tradiționala ieșire în Deltă cu una ceva mai îndepărtată, dar mai confortabilă
în Thassos-ul care aproape
că a devenit un fel de colonie românească. Într-una
din zile am închiriat o mică barcă cu motor și am ieșit în largul insulei, pe o
vreme splendidă, clară și luminoasă. Eram, așadar, trei într-o barcă, la fel ca-n
povestea lui Jerome K. Jerome. Ei sperau să prindă ceva. Eu, mai sceptic, tot
întrebam dacă peștii trag pe o asemenea vreme, dacă nu-și fac și ei siesta. Am aruncat ancora în dreptul
unui mal stîncos cu multe grote. Prietenul mai tînăr s-a echipat complet pentru o vînătoare subacvatică. I-au trebuit minute bune să-și pregătească arbaleta și să-și pună costumul de neopren. Chiar dacă era cald, n-ar fi fost sănătos să stai în apă nemișcat, timp
îndelungat, poate chiar și peste o oră, fără echipament adecvat. Celălalt
prieten a rămas cu mine, aruncînd tot felul de momeli peste copastie și
încercînd să prindă ceva cu undița. Barca se legăna ușor, marea albastră și
cerul bleu te inspirau la dulci reverii. Din cînd în cînd, amicul din barcă mai
constata că momeala din ac dispăruse sau că e nevoie să mai schimbe strategia.
Părea să se întrebe, asemeni lui Toma Caragiu în Operațiunea Monstrul:
„Unde-am greșit?“.
Multe minute au trecut pînă cînd amicul
intrat în apă a reapărut. Nu prinsese nimic, ratase de vreo două ori cu
arbaleta, iar în cele din urmă se dăduse bătut în fața frigului și a lipsei de
ocazii. Ne-am mutat cu
barca în alt golf după ce am dat tîrcoale unei mici insulițe care ni s-a părut prea ostilă, prea vîntoasă. În noul golf, au
reînceput operațiunile de întindere a undițelor și de reechipare pentru
vînătoarea subacvatică. Lucrurile s-au
petrecut aproape la fel ca prima oară. Prietenul mai tînăr s-a scufundat cu arbaleta, iar prietenul mai vechi a
început să mulineze și să tot înlocuiască momelile care dispăreau una cîte una,
nu se știe de ce. Cîteva bucățele de pîine aruncate pentru a înnădi locul
pluteau ridicate și coborîte ușor de valurile mici, fără a fi băgate în seamă
de vreun pește. Am fi zis că nici vorbă de pești în Marea Egee, dacă n-ar fi fost unul mic și umflat care s-a prins în undiță, probabil prostește. Era cam cît
nasul lui Gérard Depardieu, ca să nu fac alte comparații. Amicul a vrut să-l folosească drept momeală (de un al șaselea fel),
dar l-a scăpat în apă. Bine
că nu era unul mai mare sau, poate, chiar peștișorul de aur, că tare ne-am mai fi ofticat. Peste alte cîteva minute, un nou
peștișor, parcă frate cu primul (tot așa mincinos), s-a prins și el în undiță. A fost imediat aruncat
înapoi în mare, cu multă ciudă.
După o vreme, amicul din apă a apărut și
el, cam vînăt. Tremurînd, s-a
grăbit să-și dea jos
costumul de neopren pentru nevoi urgente, cauzate tot de apa rece. Nici de data
asta nu prinsese nimic. Eu știam prea bine de ce. Adică nu doar că eu n-am prins vreodată ceva, cum spuneam, dar eram
absolut obișnuit, de la alte partide de pescuit, ca nimeni să nu prindă nimic.
De fapt, în sfîrșit, trebuie să recunosc cinstit că nu mi s-a întîmplat vreodată să particip la această
activitate și să văd pe cineva prinzînd vreun pește destul de mare cît să poată
fi și mîncat. N-aș
zice că sînt eu de vină, pentru că atunci poate că nu m-ar mai invita nimeni să-l însoțesc la pescuit. Îmi cer scuze amicilor mei
pescari, dar cred că, și fără mine, nici unul dintre ei n-a prins vreodată ceva. Dacă ar fi după experiența
mea, vorba aceea cu „are balta pește“ ar trebui să fie exact pe dos. De altfel,
după cele cîteva ore petrecute în larg, prietenul meu mai vechi a tras el
singur concluzia: „Știu cum e aici. Exact ca în România – NO FISH!“.
Ajunși însă pe mal, am găsit un grec
care avea alături o mulțime de scule de pescuit destul de asemănătoare cu ale
noastre. Erau acolo chiar și un costum de neopren și o arbaletă. „There are
no fish, here!“ – l-a
abordat amicul meu, oarecum iscoditor. Grecul a sărit imediat să nege. Ne-a spus că, dimpotrivă, erau foarte mulți acolo. Cum
așa? „Desigur – a completat el – sînt, dar nu ziua.“ Era cum îmi trecuse prin
cap, nu veneau să mănînce cît soarele era puternic. Trăgeau doar noaptea. Dar
echipamentul de vînătoare subacvatică de noapte e și mai sofisticat, mi-a explicat prietenul cel nou, operațiunea e și mai
complicată, îți trebuie lanternă specială subacvaticvă, plus ochi de șoim și o
rezistență și mai bună la frig. Sigur, mi-am
zis eu, și după ce le ai pe toate, s-ar
putea să constați că nici noaptea nu vin peștii, că te-a păcălit grecul, că or dormi și ei. Dar speranța
rămîne mereu trează.
