Drepturile omului sînt, în egală măsură, individuale și universale. Două milenii de reflecții morale și politice au afirmat și consolidat treptat această complementaritate, dar nu au desăvîrșit-o încă. Mai întîi, a fost afirmat caracterul individual al acestor drepturi; țărmurită în spațiul desemnat prin termenul polis, cu prototipul său atenian, filosofia greacă din perioada clasică, incluzînd operele lui Platon și pe cele ale lui Aristotel, a putut justifica sclavia, ierarhia claselor și excluderea barbarilor. Această perspectivă spațială limitată a fost depășită odată cu dominația Macedoniei asupra cetăților grecești. Saltul de la polis la cosmopolis a fost amplificat de Alexandru Macedon, care i-a cucerit militar pe perși, dar a fost cucerit intelectual de ideea imperială. Paradoxal, negînd individualismul drepturilor omului, ideea imperială a deschis orizontul universalității. În acest nou context politic și geografic, reafirmînd individualismul drepturilor omului, scepticii le-au adăugat trăsătura universalismului. Dreptul natural a fost, în gîndirea scepticilor greci, fundamentul ambelor trăsături. Continuat în Republica Romană, iar apoi în imperiu, acest tip de reflecție a trecut hotarul dintre filozofie și gîndirea juridică. Subordonarea acestei trăsături față de ideea imperială romană a compromis însă universalismul drepturilor omului, prin limitarea deopotrivă geografică și politică. Pentru a fi cu adevărat universale, drepturile omului trebuie să fie atît recunoscute, cît și protejate la această dimensiune.
Creștinismul a consolidat trăsătura universală a drepturilor omului prin corespondența dintre rațiunea naturală și rațiunea divină. Pe acest temei, recunoașterea universalismului drepturilor omului a fost asociată cu o sancțiune transcendentă, menită să asigure efectivitatea acestor reguli. Texte din Evanghelii, din literatura patristică și din cea scolastică, mai ales din gîndirea tomistă, au fundamentat și au rafinat răspunsurile la aceste provocări. Dezvoltarea teologică a fost pusă în umbră însă atît de confruntările religioase, cele din interiorul lumii creștine și cele dintre această lume și alte civilizații, cît și de fenomenul tot mai extins și mai accelerat al secularizării.
Dincolo de contestările ei, de pe varii poziții, modernitatea a deschis calea unui nou tip de reflecție – filosofică, morală, politică și economică –, întemeind rațional, prin apelul la dreptul natural, individualismul și universalismul drepturilor omului.
Rezultatele acestui tip de reflecție au fost preluate atît în eforturile de elaborare a unor declarații politice și a unor reglementări juridice – naționale, regionale și universale – pentru recunoașterea și identificarea conținutului drepturilor omului, cît și în procesele succesive de construcție a instituțiilor apte să asigure protecția efectivă a acestor drepturi.
Protecția juridică internațională a drepturilor omului are o dimensiune universală, în sistemul ONU, și o dimensiune regională în sistemul european, cel interamerican și cel african. Mai ales sistemul ONU s-a dovedit a fi un eșec, dreptul de veto în Consiliul de Securitate fiind folosit mai întîi de Uniunea Sovietică, apoi de Rusia și China pentru a împiedica aplicarea principiilor din Declarația universală a drepturilor omului și din Cartă.
Singurul sistem de protecție juridică internațională cu caracter efectiv este cel european, întemeiat pe Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO), întrucît această convenție este direct aplicabilă în dreptul intern, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg asigură respectarea sa, prin hotărîri obligatorii; punctul vulnerabil al acestui sistem este modul de executare silită a hotărîrilor Curții, în ipoteza în care statul condamnat nu le execută de bunăvoie: mecanismul interguvernamental al procedurii de executare silită nu asigură întotdeauna respectarea întocmai și la timp a hotărîrilor.
Prin adoptarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE) a fost creat un sistem supranațional de protecție a drepturilor omului, care este cel mai eficient, întrucît sancționează și încălcarea acestor drepturi de către organele Uniunii, iar efectivitatea sa este asigurată nu numai prin aplicarea directă a dreptului european în dreptul intern, ci și prin mijloace efective de executare a hotărîrilor pronunțate de CJUE.
Dar din cauza multiplicării drepturilor omului, ultimele două sisteme de protecție juridică riscă să compromită tocmai caracterul universal al acestor drepturi și să-și piardă astfel credibilitatea. Drepturi individuale, recunoscute în mod justificat unor persoane din categorii minoritare, au fost înălțate prin diferite artificii juridice la rangul de drepturi ale omului, în absența caracterului universal. Or, prin însăși denumirea lor, drepturile omului nu sînt particulare, dependente de circumstanțe, ci sînt legate în mod definitoriu de ideea de universalism, adică aparțin tuturor ființelor umane și pot fi exercitate de oricare dintre acestea. Dacă se știe încă de la jurisconsulții romani că majoritar nu înseamnă universal, cu atît mai mult ar trebui să se știe astăzi că minoritar nu are cum să fie echivalent cu universal. Regionalizarea drepturilor omului și cantonarea lor în zone particulare constituie o sincopă în evoluția de două milenii și jumătate pentru recunoașterea și protecția juridică la o scară tot mai largă, potrivit caracterului lor universal.
Mai grav, este hrănită astfel propaganda statelor autoritare și totalitare care maschează tocmai încălcarea drepturilor omului prin care sînt apărate valori cu adevărat universale, conform rațiunii naturale: viața, integritatea fizică și psihică, siguranța, libertatea și demnitatea persoanei. Două milenii de reflecții morale și politice și de eforturi de construcție instituțională nu au fost suficiente pentru a transpune în practica politică și juridică universalismul drepturilor omului, decurgînd din legătura lor indisolubilă cu toate ființele umane. Ce urmează?
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
