Pe 6 ianuarie 2021, președintele SUA Donald Trump, învinsul alegerilor din 2020, s-a adresat, după cum bine știm, la Washington unei mulțimi de susținători care s-a alăturat apoi gloatei care a atacat Capitoliul SUA. Chiar dacă a fost divagant și incoerent, discursul lui Trump a lămurit totuși cîteva lucruri: cei de stînga au conspirat să fure alegerile prin fraudare, iar bandele convocate la Washington pentru a-l susține trebuie „să-și mențină ferm poziția”. Ceea ce presupune că violența ar putea fi necesară, întrucît „nu o să-ți iei niciodată țara înapoi prin slăbiciune”.
Trump l-a transformat atunci pe Mike Pence în ținta oprobriului public, deoarece acesta a refuzat să retrimită procedurile Colegiului Electoral înapoi la statele federale. Dacă „republicanii slabi” nu vor lua inițiativa de a participa la răsturnarea rezultatelor, a jurat Trump, „nu vom uita asta în vecii vecilor”. În următoarele patru-cinci ore, pe durata celui mai documentat eveniment din istoria Americii, mapamondul a urmărit cum o nouă „cauză pierdută” se naște pe fondul violenței și al minciunilor răsunătoare.
În istoria modernă au existat numeroase cauze pierdute, de obicei în urma înfrîngerilor pe front, cînd cei învinși își glorifică pierderile ca pe o resursă de mîndrie și de animozitate împărtășită față de învingători. Trei mari cauze pierdute au năpăstuit lumea și istoria americană. În urma înfrîngerii sîngeroase din războiul franco-prusac din 1870-1871, francezii au dezvoltat o nevoie culturală intergenerațională de revanșă. Apoi, în urma înfrîngerii Germaniei în Primul Război Mondial, naziștii au cîștigat teren aruncînd vina pe evrei și pe cei de stînga, descriși ca „otrava” din sîngele corpului politic. Al treilea caz e, bineînțeles, Sudul american de după Războiul Civil, cînd narațiunea cauzei pierdute a Confederației a produs un decoct puternic din istorie distorsionată și ideologie suprematistă albă.
Narațiunile cauzelor pierdute au fost uneori suficient de puternice pentru a construi sau distruge regimuri politice, pentru a forma identități naționale și etnice, și pentru a umple peisajele cu monumente de tot felul. Ele acționează în primul rînd ca noi și puternice mituri fondatoare, promovînd întotdeauna o politică a revendicărilor care duce la răzbunare și, uneori, la victorie. În Sud, cauza pierdută a Confederației a început să prindă formă imediat după capitularea din 1865, în contextul unei societăți marcate de distrugerile materiale, de trauma psihologică a înfrîngerii, de rezistența la politica de reconstrucție a învingătorilor, de violența rasială și – cu timpul – de un sentimentalism elaborat cu multă grijă.
Concret, cauza pierdută a confederației susținea că soldații Sudului au dovedit un curaj nestrămutat și că Sudul nu a pierdut cu adevărat, ci a clacat doar în fața superiorității numerice și a resurselor adversarului. Femeile albe din Sud, se spune, au susținut cauza pînă la capăt și au ajutat la păstrarea memoriei „adevărului”; populația de culoare, sclavii Confederației, ar fi rămas loială stăpînilor lor; în sfîrșit, confederații nu au luptat, de fapt, nici o clipă pentru menținerea sclaviei, ci mai degrabă pentru propriul „cămin”, pentru suveranitate națională și pentru drepturile statelor.
Pentru a putea fi folosite ca propagandă pentru publicul larg, cauzele pierdute au nevoie de o narațiune lămurită, cu personaje negative și eroi clar definiți. Uneori, aceste cauze sînt o alinare pentru sufletele chinuite, alteori ele sînt mijloace de a ajunge la putere ale unei mișcări politice bine organizate. Cauza pierdută a lui Trump – care a căpătat acum, cînd candidează pentru un al doilea mandat în ciuda numeroaselor inculpări, o nouă vehemență – invocă o lungă listă de revendicări ale celor nemulțumiți și deziluzionați, mobilizîndu-i pe cei care cred că o Americă multiculturală obsedată de „diversitate” a scăpat de sub control, mai ales în privința imigrației de la frontiera mexicană.
Există și cei care cred cu tărie în teorii ale conspirației despre presupusa „fraudă” comisă la alegerile din 2020, precum și în alte idei obscure despre mașinații stîngiste din universitățile americane, din consiliile de administrație ale școlilor și din Partidul Democrat. Spre deosebire de cauza pierdută a Confederației, versiunea trumpistă seamănă cu un cult mafiot, presărat cu ritualuri de loialitate față de un singur om și planurile sale de a făuri un guvern SUA autoritarist, care va folosi puterea executivă pentru a îndeplini dorințele susținătorilor săi.
Cauza pierdută a lui Trump are și ea martirii săi, din care fac parte sutele de insurgenți condamnați și aflați la închisoare – văzuți în interiorul mișcării și în rîndurile unor politicieni republicani precum Elise Stefanik ca „ostatici”. Dar, mai presus de toate, această cauză propagă un model politic și social potrivit căruia faptele și dovezile sînt irelevante. La mitingurile lui Trump, constituționalismul e considerat pentru fraieri, istoria nu e decît o armă utilă pe alocuri, iar civismul american e un simplu spectacol înscenat pentru un public dornic să-și justifice ura față de liberalism, față de democrația reprezentativă și, în multe cazuri, față de America non-albă. Cauza pierdută a lui Trump e astfel o platformă adoptată de Partidul Republican pentru a converti toate aceste relatări, minciuni și diversiuni în voturi. Și ea nu va muri, indiferent dacă va avea cîștig de cauză sau nu.
Mulți autori încearcă să ne ajute să navigăm prin aceste vremuri turbulente. În America Fantastica, noul roman al lui Tim O’Brien, o adunătură netrebnică de neadaptați și derbedei participă la o serie de nelegiuiri – jafuri de bănci și multe alte pungășii. Cititorul poate întrezări o societate în care minciuna e omniprezentă și în care „mitomania” a răvășit o întreagă țară condusă de un „POTUS” (prescurtare de la „President of the United States”) „monstruos”.
În cauza pierdută a Confederației, sudiștii albi au suferit cu adevărat pierderi uriașe: aproape 300.000 de morminte sînt răspîndite pe întregul teritoriu și o mare parte a societății lor zace în ruină. Lamentația trumpiană pare, în schimb, înrădăcinată într-o nostalgie propagată prin mediile de socializare față de un trecut ideal, pe care aproape nimeni nu l-a cunoscut. Susținătorii mișcării aspiră la o ordine rasială dispărută, la o lume a identităților sociale stabile, ferite de elite necunoscute, dar nu mai puțin detestabile, și la comunități a căror coeziune nu a fost secată de Internet, de pandemie și de migrația economică. Ei își doresc ca povestea lor să fie „măreață din nou” („great again”).
Cauzele pierdute pot transforma minciunile în monedă curentă și pot făuri mituri profunde și durabile. Sîntem departe de a ști ce durabilitate va avea cauza pierdută trumpiană, indiferent dacă protagonistul ei va supraviețui acuzațiilor penale și campaniei electorale sau nu. Ceea ce știm e că deja am asistat la anii de formare ai acestei cauze.
David W. Blight e profesor Sterling de istorie la Universitatea Yale și autor al volumului laureat al Premiului Pulitzer Frederick Douglass: Prophet of Freedom (Simon & Schuster, 2018).
Copyright: Project Syndicate, 2024
www.project-syndicate-org
traducere de Matei PLEŞU
