De curînd au avut loc cîteva întîlniri comemorative consacrate lui Mihnea Berindei. Istoricul Adrian Niculescu a fost printre „instigatori”. N-am putut participa la nici una dintre ele și țin să-mi compensez absența reluînd un text pe care l-am publicat în Dilema veche în iulie 2017, la un an de la moartea lui Mihnea. Omul mi-a fost foarte aproape. L-am prețuit și prietenește, pentru convivialiatea lui destinsă, dar și pentru zelul său eficient în susținerea (de la Paris) a rezistenței românești din perioada comunistă, ca și pentru modul responsabil și constructiv în care a înțeles să se implice (la București) în imediatul politicii autohtone de după 1989. Mă bucur că am avut șansa de a dialoga cu el și regret că trebuie să vorbesc despre el la trecut…
Chipul și silueta lui Mihnea Berindei se confundă, în memoria mea, cu euforia zilelor de la sfîrșitul lui decembrie 1989. Știam, firește, cine e și ce făcuse, din exil, pentru mobilizarea unor instituții și organizații occidentale în apărarea drepturilor omului din România comunistă, pentru susținerea mișcării de rezistență și disidență din țară încă de pe vremea lui Paul Goma, pentru monitorizarea și mediatizarea abuzurilor regimului ceaușist. Dar nu-l întîlnisem față către față. Iar acum, într-una din primele seri post-revoluționare, îl vedeam în carne și oase, și nu oricum, ci dansînd cu Ariadna Combes, fiica Doinei Cornea, la o petrecere multicoloră din casa vecinului și amicului meu Ascanio Damian. Cei doi, Ariadna și Mihnea, fuseseră implicați, la Paris, în organizarea mai multor acțiuni anticomuniste și se bucurau acum, cu grație, de nesperata noutate a circumstanțelor. Privind înapoi, îmi amintesc de trei personaje, a căror apariție a marcat suita „evenimentelor“: Gregor von Rezzori, venit să savureze, la bătrînețe, reîntinerirea rădăcinilor sale românești, André Glucksmann și Mihnea. Cel dintîi se amuza cerîndu-și scuze că vorbește românește cu un accent cam „țărănesc“, cel de-al doilea ne prevenea, cu un scepticism pentru care nu eram pregătiți, că „Abia acum o să înceapă marele bordel!“, iar Mihnea, Mihnea dansa. Era expresia bonomiei lui discrete, a satisfacției de a regăsi normalitatea, a bucuriei de a degusta jovialitatea prieteniei.
De-atunci, ne-am revăzut de nenumărate ori. Mihnea nu era nici un „revoluționar de profesie“, nici un comentator distant al realității. Era un om al faptei: ținea să se implice, să pună umărul, să fie eficient, fără tapaj, fără retorică ornamentală. Ceea ce l-a costat. România – pentru care se străduise ani de-a rîndul, dincolo de vanități mărunte și de vreun interes personal – s-a grăbit să-i aplice rețeta „tradițională“ a deriziunii și calomniei. Zelul lui a devenit suspect. Nu cumva e cripto-socialist? Nu e cam prea la stînga pentru un luptător împotriva dictaturilor din Est? Sau, mai rău, nu are cumva, ca tot omul, niscaiva ascunzișuri inavuabile? Au apărut, pe frontul dîmbovițean al decredibilizării, toate „soluțiile“ la îndemînă: Mihnea Berindei – informator, Mihnea Berindei – agent de influență, Mihnea Berindei – kaghebisto-sorosisto-CIA-ist. Liber de complexele opozanților „de după război“, Mihnea a preferat realismul: nu s-a mulțumit să continue, după 1989, același discurs, același ton, același arsenal de gherilă ca mai înainte. A înțeles că avea de a face cu o situație de alt tip și că radicalitatea de lemn trebuie înlocuită cu negocierea fertilă. A înțeles că trebuie dialogat, în beneficiul public, cu Puterea nou instalată, nu pentru a obține demnități și privilegii, ci pentru a crea oportunități de evoluție igienică. Atît i-a trebuit. Mulți dintre cei care, pe vremea cînd Mihnea se răfuia, tenace, cu nedreptatea, propuneau abile strategii de „cumințenie“ îl priveau acum de sus, ca pe un „trădător“. A fost afectat, dar nu s-a bosumflat. Și-a continuat, harnic și competent, cercetările istorice. A lucrat în Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, a publicat și a adnotat, alături de Dorin Dobrincu, Armand Goșu, Gabriel Andreescu, importante colecții de documente din istoria partidului comunist (cu accent pe anii ’80), fără a abandona mai vechile sale preocupări de sprijinire a mișcărilor democratice din țara sa, dar și din Bulgaria, Albania și Republica Moldova. Cu bune conexiuni în lumea franceză (a intermediat, între altele, o vizită informală a fostului premier Michel Rocard la București), Mihnea Berindei a făcut, fără nici o răsplată, numeroase servicii societății civile autohtone. Dincolo de toate, avea și darul, rar, al prieteniei, al convivialității, al „comeseniei“. Era conciliant și bine dispus, se pricepea la vinuri, știa, la Paris ca și la București, restaurante „interesante“, avea umor, naturalețe, bun gust. În ultima vreme, mă invita insistent la Veneția, unde cumpărase o casă, vînzînd ce avea în Franța. Am tot amînat, cu funesta convingere că timpul… are răbdare. N-a avut. Se împlinește, iată, un an de cînd Mihnea a murit. Aflu că și partenera lui de dans din 1989, Ariadna Combes, l-a urmat cîteva luni mai tîrziu. Dar altul e, acum, dansul lor. Și nici euforia noastră din 1989 nu mai e ce-a fost…
