Povestea raportului dintre norma lingvistică și uz este adesea simplificată, schematizată, văzută ca o luptă între o indicație stabilă – solid motivată, rațională – și presiunea unor inovații condamnabile (simplificări, deformări). Acestea din urmă ajung uneori, răspîndindu-se, să conducă la modificarea normei, ilustrînd ideea cuprinsă în formula „greșeala de azi e norma de mîine”. De cele mai multe ori, lucrurile stau însă puțin altfel: cei care studiază istoria limbii de cultură, a standardizării lingvistice, știu că norma însăși e, de la bun început, o alegere motivată de numeroase criterii în conflict, adesea conjuncturală și suferind modificări în timp, chiar independent de presiunea uzului. Lucrul se vede cel mai bine, în epoca modernă, în adaptarea împrumuturilor lexicale. Procesul este încetinit azi de tendința culturală de a păstra împrumuturile cît mai aproape de limba de origine; în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea, adaptarea era mai rapidă și producea numeroase oscilații, din care dicționarele și recomandările specialiștilor alegeau după propriile preferințe, cu propuneri aflate în competiție și cu reveniri neașteptate.
Un exemplu este preluarea din franceză a termenului culinar purée, care a produs în română o serie de oscilații: piure, piureu, piurea, pire, pireu. Variația are o explicație lingvistică, pentru că apare din cauza diferențelor fonetice și morfologice dintre cele două limbi: cuvîntul francez conține un fonem inexistent în română (vocala anterioară închisă ü ) și are o finală în vocală accentuată, nespecifică tiparului morfologic al substantivelor românești. Vocala ü a fost adaptată devenind fie diftongul iu, fie sunetul apropiat i , iar finala a fost păstrată (e) sau a intrat într-un alt diftong: easau eu , după cum cuvîntul a fost asimilat ca substantiv feminin (piurea) sau neutru (piureu). Aceste transformări se regăsesc în multe alte împrumuturi din franceză. Nu s-a aplicat o regulă consecventă: feminine cu terminație similară au fost adaptate ca feminine sau ca neutre (entrée a devenit antreu, chaussée – șosea ). Chiar în domeniul culinar (despre ale cărui împrumuturi romanice a scris Antonia Ciolac) găsim exemple diferite, în care terminațiile vocalice din pronunțarea cuvintelor fie s-au păstrat, fie au primit semivocala u : norma recomandă file și sote, dar jeleu , iar adaptarea lui pâté a condus la o specializare între pate și pateu.
Oscilațiile au existat de la început. În presa de la sfîrșitul secolului al XIX-lea găsim păstrată forma din franceză – „purée de cartofi” (Gazeta Transilvaniei, 1887), dar și variantele de adaptare: „zama cu piurè de linte” (Gazeta Transilvaniei, 1880), „puțin piureu de cartofi” (Adevărul, 1890), „piurea de mazere” (Familia, 1880), „azi ne-au făcut nevestele piré de cartofi” (Familia, 1896). E cumva de înțeles că un împrumut recent din domeniul culinar a fost ocolit cu prudență de dicționarele vremii, care nu l-au inclus în listele lor de cuvinte, evitînd astfel opțiunea pentru o formă sau alta. După război, cuvîntul a pătruns în dicționare, inițial într-o formă care ne poate surprinde prin îndepărtarea sa de etimon. Există însă o explicație: instrumentele normative care au apărut după 1950 preferau adesea, din motive ideologice, formele cît mai adaptate, variantele populare. În Micul dicționar ortografic din 1953, cuvîntul este înregistrat ca pireu , cu indicația normativă explicită „nu: püre”; aceeași indicație este reluată de Dicționarul ortoepicdin 1956. Primele dicționare generale apărute atunci sau în anii imediat următori fac un mic pas înapoi: Dicționarul limbii române literare contemporane (vol. III, 1957) și Dicționarul limbii române moderne (1958) optează pentru forma piré. În mod firesc, formele recomandate de norma epocii apar în lucrări de specialitate („praful de pireu de cartofi”, în Revista industriei alimentare , 1957) și în presă („un pireu de cartofi cu unt și lapte”, Femeia , 1970).
De abia în DEX (ediția I, 1975) se alege o formă mai fidelă etimonului francez – piuré. E drept, într-un volum din 1982, Dicționar al greșelilor de limbă , Al. Graur propunea, probabil din dorința de regularizare morfologică, varianta piureu. Piure a rămas însă pînă în prezent forma impusă de normă, singura acceptată de edițiile succesive ale Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM), începînd din 1982.
Azi, piure s-a impus în cea mai mare măsură în uz, cel puțin în româna scrisă, chiar și în ipostazele ei mai puțin supravegheate. Corpusul roTenTen21, alcătuit din texte din mediul online, oferă doar 84 de exemple ale sintagmei „pireu de cartofi”, față de 1.901 ale variantei corecte „piure de cartofi”. Piureu (cu 20 de apariții) și pire (cu 4 apariții) sînt cazuri marginale, iar piurea a ieșit de mult din uz, păstrîndu-se doar în citate din cărțile de bucate mai vechi. Pînă la urmă, o normă s-a consolidat, dar numai după o serie de ezitări, reveniri și ocolișuri.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
