foto: wikimedia commons
În vreme ce majoritatea americanilor sînt de părere că SUA se află în declin, Donald Trump susține că poate „reda Americii măreția”. Dar premisa lui Trump e pur și simplu greșită, iar remediile pe care le propune reprezintă cea mai mare amenințare pentru America.
Americanii au o lungă istorie a îngrijorărilor cu privire la propriul declin. La scurtă vreme după întemeierea coloniei Massachusetts Bay în secolul al XVII-lea, unii puritani au deplîns pierderea unei mai vechi virtuți. În secolul al XVIII-lea, părinții întemeietori au studiat istoria romană, căutînd o cale de a consolida noua republică americană. În secolul al XIX-lea, Charles Dickens observa că, dacă ar fi să-i credem pe americani, țara lor „e întotdeauna într-o depresiune, stagnează permanent și se află tot timpul într-o criză alarmantă – și așa a fost întotdeauna”. Pe coperta unei reviste din 1979 despre declinul național se află Statuia Libertății cu o lacrimă care i se rostogolește pe obraz.
Chiar dacă americanii au fost atrași vreme îndelungată de ceea ce eu numesc „strălucirea de aur a trecutului”, SUA nu au dispus niciodată de puterea pe care mulți au crezut că o are. În pofida resurselor vaste, America a dat greș adesea în încercările de a obține ceea ce-și dorește. Cei care cred că lumea de azi e mai complexă și mai tumultuoasă decît în trecut trebuie să-și reamintească de un an precum 1956, cînd SUA nu au putut preveni represiunea sovietică a revoltei din Ungaria și cînd Marea Britanie, Franța și Israel – aliații noștri – au invadat Suezul. Parafrazîndu-l pe comediantul Will Rogers, „hegemonia nu mai e nici ea ceea ce n-a fost niciodată”. Perioadele de „declinism” ne spun mai mult despre psihologia populară decît despre geopolitică.
Și totuși, e clar că ideea de declin atinge un punct nevralgic al politicii americane, ceea ce o transformă într-un teren fertil pentru conflictele politice de partid. Uneori, teama de declin duce le măsuri politice protecționiste, care fac mai mult rău decît bine. Alteori, perioade de hybris încurajează politici temerare, cum a fost cazul războiului din Irak. Subestimarea și supraestimarea puterii americane sînt deopotrivă perdante.
Cît despre geopolitică, e important să distingem între declinul absolut și cel relativ. Într-un sens relativ, America s-a aflat într-un permanent declin începînd cu sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ea nu va mai reprezenta niciodată o jumătate din economia globală și nu va mai deține niciodată monopolul asupra armelor nucleare (Uniunea Sovietică și-a construit propriile arme nucleare în 1949). Războiul a consolidat economia americană și le-a slăbit pe toate celelalte. Dar, pe măsură ce restul lumii se recupera, cota parte din PIB-ul mondial a SUA a scăzut la o treime pînă în anul 1970 (aproximativ cota pe care o avea în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial).
Președintele Richard Nixon a văzut în această scădere un semn de declin și a renunțat la convertibilitatea dolarului american în aur (etalonul-aur). Dar bancnota verde a continuat să fie predominantă pentru încă o jumătate de secol, iar cota parte din PIB-ul global a SUA reprezintă și astăzi 25%. Iar presupusul „declin” al Americii nu a împiedicat-o să iasă victorioasă din Războiul Rece.
Astăzi, ascensiunea Chinei e invocată adesea ca dovadă a declinului american. Dacă ne uităm strict la relațiile de putere SUA-China, a survenit într-adevăr un decalaj în favoarea Chinei, care poate fi interpretat, în sens relativ, ca declin american. Dar în termeni absoluți, SUA sînt mai puternice și probabil că vor rămîne astfel. China e un concurent redutabil, dar are puncte slabe semnificative. Dacă vorbim de echilibrul global al puterii, SUA au cel puțin șase avantaje pe termen lung.
Primul e geografia. SUA sînt înconjurate de două oceane și de doi vecini prieteni, în vreme ce China are granițe comune cu paisprezece țări și e implicată în dispute teritoriale cu multe dintre acestea, inclusiv cu India. Al doilea avantaj e relativa independență energetică a Americii, în vreme ce China depinde de importuri.
În al treilea rînd, SUA își trag puterea din marile instituții financiare transnaționale și din rolul internațional al dolarului. O rezervă valutară credibilă trebuie să fie liber convertibilă, cu rădăcini în piețe de capital profunde și în statul de drept – lucruri care îi lipsesc Chinei. În al patrulea rînd, SUA au un avantaj demografic relativ, fiind singura țară dezvoltată de mari dimensiuni despre care se estimează că își va păstra locul (al treilea) în clasamentul populației globale. Șapte dintre cele mai mari cincisprezece economii ale lumii se vor confrunta cu o contracție a forței de muncă în decursul următorului deceniu; dar mîna de lucru a SUA se estimează că va crește, în vreme ce în China ea a atins deja punctul de maxim în 2014.
În al cincilea rînd, America se situează de multă vreme în fruntea domeniilor tehnologice cheie (bio, nano, informație). China investește masiv în cercetare și în dezvoltare – în prezent, are rezultate bune în materie de brevete –, dar universitățile ei de cercetare încă se află, chiar și după propriile standarde, în urma instituțiilor din SUA. În sfîrșit, sondaje internaționale arată că SUA depășesc China în materie de atractivitate soft power.
Acestea fiind spuse, SUA au cărți bune în competiția marilor puteri din secolul al XXI-lea. Dar dacă America cedează isteriei cu privire la ascensiunea Chinei sau se culcă pe o ureche în ideea că „punctul de maxim” chinez a trecut deja, SUA și-ar putea juca greșit cărțile. Dacă dă din mînă cărțile valoroase – inclusiv alianțe puternice și influența din cadrul instituțiilor internaționale – ar fi o eroare gravă care, departe de a-i reda Americii măreția, ar slăbi-o considerabil.
Americanii ar trebui să se teamă mai mult de ascensiunea naționalismului populist autohton decît de ascensiunea Chinei. Politicile populiste, cum ar fi refuzul de a ajuta Ucraina sau retragerea din NATO, ar dăuna grav puterii soft a SUA. Dacă Trump cîștigă președinția în noiembrie, anul acesta ar putea deveni un punct de cotitură pentru puterea americană. Și, de data aceasta, sentimentul declinului ar putea fi, pentru prima oară, întemeiat.
Chiar dacă o țară își menține puterea pe plan extern, ea își poate pierde virtutea lăuntrică și puterea de atracție față de ceilalți. Imperiul Roman a durat încă multă vreme după ce și-a pierdut forma republicană de guvernămînt. Întrebat de niște cetățeni care e forma de guvernămînt a Statelor Unite creată de părinții fondatori, Benjamin Franklin a răspuns: „O republică, dacă o puteți menține”. Abia faptul că democrația americană devine tot mai polarizată și mai fragilă e ceea ce ar putea duce la declinul american.
Joseph S. Nye, Jr., profesor la Universitatea Harvard şi fost vice-secretar SUA al Apărării, e autorul, printre altele, al volumului de memorii în curs de apariție A Life in the American Century (Polity Press, 2024).
Copyright: Project Syndicate, 2024
www.project-syndicate-org
traducere de Matei PLEŞU
