Cine n-a auzit astăzi de Antonio Vivaldi sau măcar de celebrele sale concerte „Anotimpurile”? Și pe vremea cînd trăia, în urmă cu 300 de ani, geniul muzical cu părul roșu era de asemenea faimos. Mari personalități ale timpului, aristocrați și chiar regi voiau să-l vadă cîntînd la vioară și să-i asculte lucrările. Împăratul Carol al VI-lea, tatăl Mariei Tereza, l-a invitat la Viena, iar compozitorul s-a mutat acolo, sperînd la un sprijin regal. Numai că, între timp, împăratul a murit, iar Vivaldi a rămas fără bani și a murit și el la scurtă vreme după aceea, în 1741. Faima lui s-a estompat rapid și nimeni n-a mai știut de el timp de aproape două secole. Marii compozitori din epocile clasică și romantică l-au ignorat cu desăvîrșire. S-a întîmplat însă ca, la începutul secolului XX, un violonist cunoscut, Fritz Kreisler, să pretindă că un concert din repertoriul său ar fi fost de Vivaldi, deși concertul fusese compus de el însuși (obișnuia să facă asemenea lucruri). Era mai degrabă o glumă decît o impostură, pentru că oricum nimeni nu mai știa atunci cine fusese Vivaldi. Însă năstrușnicia lui Kreisler, care se pare că l-a inspirat și pe muzicologul francez Marc Pincherle să facă o lucrare de doctorat despre Vivaldi, l-a readus pe compozitor în atenția unui public care a devenit tot mai larg. În paralel cu redescoperirea valorii lui, au început să reapară și manuscrise de-ale sale. În 1926, la o mînăstire din Piemont au fost găsite o mulțime de lucrări ale compozitorului, piese muzicale despre care se crezuse că s-au pierdut. Au urmat și altele, chiar pînă în 2006, cînd a fost redescoperit un așa-numit pasticcio al operei Argippo, pe baza căruia spectacolul a fost reconstruit și chiar pus în scenă, la aproape trei secole după premiera sa originală din 1730. Se pare că doar norocul a făcut ca noi să știm de Vivaldi și să-i putem asculta astăzi concertele.
Nebunia e că și Johann Sebastian Bach a fost aproape necunoscut în secolul al XVIII-lea, redescoperirea sa datorîndu-se în mare parte lui Felix Mendelssohn. La rîndul său, posteritatea lui Gustav Mahler a trecut printr-o perioadă de umbră, pe la jumătatea secolului trecut, iar dacă ar fi să ne luăm după dirijorul Leonard Bernstein, el a fost cel care l-ar fi salvat de uitare.
Compozitorul japonez Toru Takemitsu nu e poate la fel de faimos ca Vivaldi, Bach sau Mahler (cel puțin deocamdată), dar melomanii au auzit de el. E considerat totuși ca fiind cel mai mare compozitor al secolului trecut din Japonia, dacă nu chiar și din întreaga Asie. S-a născut în 1930. Pînă pe la 30 de ani era total necunoscut chiar și în Japonia. Fiind și autodidact, probabil că i-ar fi fost greu să pătrundă în sferele muzicale mai importante și să devină cunoscut. Se pare că norocul lui a fost o greșeală comisă în timpul unei vizite a lui Igor Stravinski în Japonia, în 1958. Japan Brodcasting Corporation i-a oferit acestuia ocazia să asculte piese muzicale compuse de japonezi contemporani. Printre ele – din greșeală, se spune – s-a strecurat un recviem pentru coarde scris de Takemitsu în 1957. Organizatorii au vrut să-l oprească, dar Stravinski, foarte interesat, a cerut să-l asculte pînă la capăt. La o conferință de presă ulterioară, l-a lăudat public pe compozitorul japonez și apoi l-a căutat și l-a invitat la masă. Inclusiv japonezii au aflat atunci de Takemitsu. După ce Stravinski s-a întors în SUA, Takemitsu a primit o comandă de la fundația Koussevitzky (fără îndoială că la recomandarea lui Stravinski), să compună o lucrare orchestrală. A scris Dorian Horizon care a fost cîntată de San Francisco Symphony, cu Aaron Copland la pupitrul dirijoral, ocazie cu care Takemitsu a devenit cunoscut și apreciat pe plan mondial.
Evident că nu doar în muzică s-au întîmplat asemenea lucruri. În pictură avem exemplul celebru al lui Vermeer, apreciat inițial într-o zonă limitată, apoi uitat timp de două secole și redescoperit la sfîrșitul secolului al XIX-lea, astăzi fiind considerat drept unul dintre cei mai mari pictori ai lumii.
Din aceste povești reies două lucruri. Primul e că, dincolo de talent, muncă și valoare, fie acestea și colosale, un artist are nevoie și de noroc. Al doilea e că figuri grandioase pot dispărea aproape complet din istoria lumii pentru perioade îndelungate (a nu se minimaliza, așadar, pericolul unor mișcări gen cancel culture).
Avînd în vedere cele mai sus amintite, nu poți să nu te întrebi și cîți mari creatori, trecuți sau actuali, n-or fi ascunși pe undeva de ochii lumii, din lipsă de noroc.
