O întîmplare petrecută în urmă cu mai bine de treizeci de ani a revenit nu demult, cu intensitate, în memoria mea afectivă. Momentul face parte din stagiul academic pe care l-am desfăşurat la Universitatea Texas (din Austin), în vara lui 1993. Locuiam la etajul al 17-lea (din 40) al unui hotel universitar, dotat cu toate utilităţile tehnologice postindustriale, imaginate de fiinţa umană pînă la vremea respectivă (est-europeanul din mine apreciase, în primul rînd, uriaşa piscină azurie, unde te puteai bălăci în voie la orice oră din zi şi din noapte, piscină situată nicăieri altundeva decît la nivelul al 11-lea al mastodontului arhitectonic). Clădirea în cauză (cu nume exotic: „Dormitorul castilian”) adăpostea toţi bursierii Fulbright în Statele Unite din acel an. La sugestia Fundaţiei, petreceam împreună o lună de „orientare academică”, urmînd apoi să mergem la universităţile la care fuseserăm afiliaţi. Eram acolo oameni din diverse culturi, rase, etnii şi religii, uniţi de o singură trăsătură comună – cea a profilului academic. În ciuda varietăţii de culori, mentalităţi, fizionomii şi comportamente, noi ne găsiserăm un limbaj inteligibil, datorită intereselor profesionale, iniţiind dialoguri, colegialităţi şi chiar prietenii ce durează pînă astăzi.
Totuşi, cîţiva componenţi ai interesantei colectivităţi internaţionale nu reuşiseră să se adapteze rigorilor comunicării culturale, intrînd treptat într-un fel de alienare autoindusă. În interiorul cercului inadaptaţilor, atrăgea atenţia imediat un profesor vietnamez (mai în vîrstă, e drept, decît mulţi participanţi la program), cu dificultăţi evidente de limbă engleză şi, totodată, de înţelegere a mecanismului educaţional american. Individul (al cărui nume, iată, nu mi-l amintesc şi nici nu sînt sigur că l-am ştiut vreodată) se îmbrăca straniu (atît în raport cu căldurile texane, cît şi cu epoca în care ne aflam), fuma delirant (lucru care, în America, te putea stigmatiza și marginaliza încă de pe atunci) şi se băga în sufletul oamenilor cu o insistenţă supărătoare, exprimîndu-se mai ales prin gesturi şi interjecţii. Ultima lui ipostază – expresie clară a nevoii de acceptare – îmi trezi compasiunea şi, departe de a-l trata ironic (precum unii dintre colegii mei), îi arătam bunăvoinţă adesea, zîmbindu-i politicos şi întrebîndu-l ce mai face. În replică, el îmi învăţase prenumele – pe care îl pronunţa asiatic, segmenţial („Cod Rin”) –, şuierîndu-l pe interminabilele coridoare ale hotelului ori de cîte ori mă vedea.
Într-o seară, camera mea rămase complet fără electricitate. Bănuind arderea unei siguranţe, am mers la recepţie pentru a raporta incidentul. Vietnamezul se afla acolo, aparent fără ocupaţie. Auzind dialogul dintre mine şi recepționeră, interveni intempestiv, oferindu-şi ajutorul. „No light, Cod Rin? I do it”, strigă într-o engleză aproximativă, din care răzbătea însă intenţia bunului samaritean. Crezîndu-l priceput, am acceptat propunerea şi i-am sugerat domnișoarei de la desk să nu-şi mai facă griji. Simpatica texană m-a privit cu surîs neîncrezător şi a spus că va trimite oricum electricianul să verifice situaţia. Ajuns în camera mea întunecată, Fulbrighter-ul din Vietnam – voios şi plin de optimism – se postă în dreptul întrerupătorului de lîngă uşă şi începu să-l apese sacadat (de măcar cincizeci de ori), minunîndu-se cu exclamaţii gen „Oooh!”, „Haaa!” sau „Hiii!” în faţa lipsei de reacţie a reţelei electrice. La fiecare clickal butonului, camera rămînea, desigur, în aceeaşi copleşitoare beznă, din cauza căreia coborîsem de altfel şaptesprezece etaje ceva mai devreme. După un timp, omul se lăsă păgubaş, retrăgîndu-se sub privirile mele nu atît descumpănite, cît stupefiate. „No light, Cod Rin! No light! Sorry…”, zise el şi plecă în nota optimistă în care venise.
Mutatis mutandis, deunăzi, un coleg de la facultate mi-a povestit că, în august 1945, străbunicul lui era singura persoană, din cătunul de munte de unde-i provenea familia, care știa să citească, silabilisind cuvintele prin ziare. El a fost, prin urmare, cel care a anunțat mica și liniștita comunitate montană de atacurile americane, cu bomba atomică, de la Hiroshima și Nagasaki, buchisind-le oamenilor, la crîșmă, informațiile din presa vremii. Toți s-au speriat de bomba numită Little Boy (căreia îi ziceau, într-un cuvînt, așa cum se pronunța, „Litleboi”) și au luat măsuri urgente: și-au întărit bordeiele… cu paie și și-au băgat vacile… în grajduri. „Ce vrei?”, m-a interogat rîzînd colegul meu. „Doreau să facă parte și ei cumva din marea istorie.” Mi-am amintit atunci de vietnamezul meu. Prin click-urile sacadate pe întrerupătorul electric, voia și el, pesemne, să facă parte din marea istorie. Ce bine că simpatica texană de la recepție mi-a trimis rapid un electrician! Altfel, probabil că l-aș fi așteptat și azi pe „Litleboi” cu ochii la bec.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
