Italienii, fiind ei o nație veselă, nu rabdă prea mult între sărbători. Perioada mai tristă de după Crăciun și Anul Nou nu le poate fi prea lungă și nu e cazul ca la capătul ei să vină dintr-odată severul Post Mare al Paștelui catolic. Perioada de vreo zece zile de dinainte de Miercurea Cenușii (prima zi a postului, cînd se ard ramurile de sălcii sau de măslin sfințite cu un an înainte, de Florii) este dedicată carnavalului, care culminează cu Marțea Grasă (Mardi Gras) – lăsata secului de la noi. Așadar, Paștele catolic fiind în acest an pe 31 martie, în marțea care a trecut tocmai s-a încheiat marele carnaval de la Veneția. Spuneam că perioada lui e de vreo zece zile, pentru că manifestările încep chiar înainte. Deși legat de date cu semnificații religioase, carnavalul este o sărbătoare profană despre care se zice că și-ar avea originile în saturnaliile romane sau chiar în ritualuri și mai vechi, care celebrau primăvara și renașterea naturii.
În această perioadă, carnavaluri au loc în toată Italia iar în multe locuri sînt de-a dreptul spectaculoase. La Viareggio, de exemplu, festivalul e vestit pentru uriașele și sofisticatele sale care alegorice și pentru satirizarea unor personaje politice; la Ivrea, lîngă Torino, momentul culminant al sărbătorii îl constituie o mare bătaie cu portocale; în Schignano, lîngă lacul Como, se poartă niște măști extraordinare, făcute manual din lemn de nuc și care simbolizează două categorii de indivizi: Cinstitul și Urîtul.
Revenind însă la carnavalul de la Veneția, cel mai cunoscut din Italia, se pare că începuturile sale datează din 1162, cînd locuitorii Republicii Venețiene au ieșit în fața catedralei San Marco pentru a celebra victoria împotriva Patriarhatului de Aquileia. Trebuie spus că festivalul n-a fost lipsit de întreruperi. A fost interzis după ce orașul a fost cucerit de armata lui Napoleon în 1797, și predat apoi rapid mai rigidelor autorități austriece. După integrarea Veneției în regatul Italiei, în 1866, tradiționalele manifestări au reînceput treptat, dar abia în 1979 Guvernul a pus umărul la renașterea oficială a carnavalului.
Lăsînd istoria deoparte, azi toată lumea a auzit cîte ceva despre acest carnaval, iar cum eu am trecut într-una din zilele lui pe acolo, voi povesti cîte ceva din ce am văzut și aflat. E un carnaval extravagant și foarte bogat, cu costumații de epocă, în care măștile joacă un rol esențial. După luni de iarnă în care orașul a fost destul de pustiu (prea multe case venețiene sînt neocupate chiar și vara), milioane de turiști dau brusc năvală pe străzi, pe poduri, pe canale, în vaporettoși gondole, să participe la marele spectacol. În magazine și la tarabe se vînd nenumărate măști, costînd de la cîțiva euro pînă la cîteva sute (dacă nu și mai mult), gata fabricate sau vopsite pe loc de mînă, după cum dorește clientul. Mulți vizitatori poartă mască pentru a intra în atmosferă. Mai puțini sînt însă cei costumați din cap pînă în picioare (de obicei, localnicii) și care se plimbă mîndri prin oraș, ca să fie văzuți și admirați. La fiecare oprire sînt înconjurați de o mulțime de turiști care vor să se fotografieze cu ei. Pozează întotdeauna demn și potrivit personajului pe care-l reprezintă. Așa se face că, în zilele festivalului, prin fabuloasa Veneție poți vedea trecînd maiestuoși marchizi, conți, prinți, dogi, ofițeri și marinari în uniforme din diverse timpuri, călugări din felurite ordine, episcopi, cardinali și chiar papi înconjurați de frumoase domnițe în rochii cu crinolină, arlechini, doctori cu mască din secolele trecute sau savanți îmbrăcați ca în vremea Renașterii. Culorile sînt flamboaiante iar materialele par extraordinare: pene de struț, mătăsuri, catifele și dantele, piele, porțelan, paiete și fireturi. Există și variante mai moderne, ca de exemplu costumații care imită personajele din desenele animate ale lui Disney, indivizi deghizați în astronauți sau vreo femeie îmbrăcată în panteră albastră, cu coadă.
Trebuie să spun ceva și despre măști. Cea mai uzuală, purtată și de turiști, este colombina, care acoperă doar ochii și e… aurită (în orice caz, are sclipici auriu). O mască tradițională este bauta, care se poartă de obicei cu un tricorn negru pe cap. E grotescă, cu un nas disproporționat și nu acoperă gura, lăsînd posibilitatea mascatului să bea, să mănînce și să poarte conversații. O alta, destul de cunoscută, este cea numită medico della peste (doctorul ciumei), care are un fel de cioc și era purtată de medici în timpul ciumei. Tradițional, ea se combină cu mănuși albe și cu un baston, așa încît „doctorul” să nu intre în contact direct cu pacienții infectați de ciumă. Ciocul era conceput pentru ca mascatul să nu capteze mirosurile neplăcute, asociate în trecut cu fenomenul răspîndirii bolii. Mai există și moretta, masca neagră, fără gură, menită să ascundă identitatea femeilor, numită și „servitoarea mută”. Un alt tip de mască venețiană se cheamă volto. Ca de fantomă, acoperă și gura, de multe ori e făcută din porțelan și e mai rar văzută azi. Zanni e masca purtată în spectacole de către personaje comice, indivizi care fac pe proștii. Are un nas foarte lung, răsucit în sus și o frunte îngustă.
O caracteristică a celor costumați din cap pînă în picioare, intrați în rolul carnavalului, cum s-ar spune, mi s-a părut a fi înălțimea. Nu cred că purtau tocuri sau pantofi speciali, erau pur și simplu indivizi impozanți, fie ei bărbați sau femei.
În rest, restaurantele și cafenelele erau pline. Ristretto, pizza, spaghetti, dar și cu totul alte bunătăți italienești se găseau pretutindeni, ba chiar, pe alocuri, apăruse deja și celebra lor înghețată. De asemenea, chelnerii români erau nelipsiți. Și, nu știu dacă necazul e al lor sau al nostru, prețurile erau asemănătoare cu cele din București.
Oricum, cînd părăsești Veneția carnavalului, parcă ieși dintr-o poveste.
