Într-o întîmplătoare întîlnire de aeroport, care ne-a făcut amîndurora plăcere, căci nu ne mai văzuserăm de vreo zece ani și avem multe amintiri comune de depănat, excelentul primar al Clujului mi-a adus aminte că anul acesta se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu. Cum figura lui Iancu mă impresionează și, în foarte restrînsa mea galerie de autentici eroi ai neamului meu, el ocupă un loc central, socotesc că e momentul să formulez o întrebare și, prin ea, să deschid o temă pe care o socotesc esențială pentru identitatea noastră.
Întrebarea este: cum se face că istoricii noștri evită efortul monografic serios în ceea ce-l privește pe Avram Iancu? În istoriografia noastră, și acum, cartea lui Silviu Dragomir, retipărită recent sub titlul Avram Iancu. O viață de erou la Editura Școala Ardeleană, trece drept cea mai bună carte despre Iancu. O carte terminată de autorul ei în 1949, respinsă repetat de cenzură și apărută abia în 1965, în care concesiile ideologice necesare pentru tipărire se văd ici-colo, este și azi, în 2024, reper istoriografic despre unul dintre cei mai mari români ai tuturor românilor. Cartea, înțesată de date, nume și referințe, nu e deloc ușor de citit; unor lucruri nu li se spune pe nume, pe alocuri se livrează lectura marxistă a istoriei (lupta de clasă, clișeul acelui gen de periodizare, fetișizarea rolului țărănimii ca un fel de versiune medievală a clasei muncitoare de mai tîrziu etc.), iar aspecte esențiale ale structurii psihologice a lui Iancu rămîn tabu. Românul de azi, curios să știe istoria națiunii lui, navighează greu prin paginile volumului și, la final, își va putea reprezenta ce a însemnat cu adevărat Avram Iancu în vremea lui doar cu un efort major de imaginație și prin mobilizarea tuturor cunoștințelor de istorie anterior dobîndite, dar nici un efort de imaginație nu-i va putea măcar sugera relevanța luptei lui Avram Iancu în actualitate. Silviu Dragomir (1888-1962) a fost un istoric de forță, indiscutabil un expert de prim rang în Revoluția de la 1848 și mai ales în dimensiunea ei ardeleană, dar scrisul său, așa cum ajunge astăzi la noi, este mai degrabă inutilizabil pentru cineva care vrea să înțeleagă ce lecții utile în prezent îi dă istoria națiunii sale. Munca de cercetare a lui Dragomir este cu adevărat valoroasă azi doar dacă, folosindu-se de ea, un alt istoric o utilizează inteligent și responsabil, pentru a reda acum, în deplină libertate a cuvîntului, povestea eroică a lui Iancu. Pe urmele lui Dragomir, merită amintite încercările lui Florian Dudaș din anii ’90 și alte cîteva încercări istoriografice, dar ele rămîn, totuși, la un nivel școlăresc, de nu cumva direct propagandistic. Cam toate paginile scrise despre Avram Iancu după 1965 nu mai pot fi citite acum decît cu amuzament, mai degrabă de pasionații perioadei comuniste decît de cei interesați de pașoptism și sînt, de fapt, destinate uitării.
Sigur că figura lui Iancu este de găsit în sinteze despre Revoluția de la 1948, cu apăsare în cele despre pașoptismul transilvan, dar un efort monografic, de anvergura celui al lui Silviu Dragomir, nu e de semnalat. Altfel, despre Crăișor s-a scris mai multă ficțiune istorică decît istorie în adevăratul sens al cuvîntului, culminînd, desigur, cu binecunoscuta piesă de teatru a lui Lucian Blaga. Dar refuz să cred că, după anii comunismului, în plină libertate a cercetării și a exprimării, nu mai este nimic de adăugat și nici de reinterpretat pe acest subiect. Așa că e legitim să mă întreb: de ce nu s-au încumetat și alți istorici, mai ales istorici ai secolului nostru, din care s-a scurs deja un sfert, să ne dea o monografie a lui Avram Iancu?
Îmi veți spune că sînt și alții în aceeași situație, că nu este Avram Iancu singurul nostru erou căruia istoriografia noastră i-a rămas, rușinos poate, datoare. Așa e. Dar eu vorbesc aici despre Avram Iancu, nu despre alții (toți cei) aflați în această situație, iar faptul că mai avem multe asemenea cazuri nu e deloc o scuză. Poate doar un început de explicație, oricum jenantă.
Totuși, istorie se scrie. Publicul dornic să citească există. Numai că istoricii de azi se ocupă fie de „demitizări” (se caută, se vînd bine, produc rumoare la galerie, înțeleg tentația), fie de niște detalii pe care le urmăresc cu lupa care mărește de 1.000 de ori, insignifiante pentru marea narațiune a identității noastre, pentru memoria noastră colectivă.
Am pus întrebarea aceasta în dreapta și-n stînga și am putut desprinde, în principal, două motive care-i țin departe pe istoricii de azi de Avram Iancu. Primul este acela că figura lui este asumată zgomotos de cei mai nerușinați dintre naționaliști și este instrumentată politico-ideologic. În anii ceaușismului, Avram Iancu a devenit un personaj istoric confiscat de ideologii xenofobiei de ieri, așa acum azi este confiscat de ideologii antieuropenismului. E greu pentru un istoric serios, care își cumpănește bine cuvîntul și țintește spre „științificitate”, să opună decența și onestitatea sa trîmbițașilor și toboșarilor drapați în tricolor. Biblioteca nu se poate pune cu ziarul, cu Facebook-ul, cu megafoanele de asediu. Istoricul care vrea să își construiască o carieră validă academic va căuta subiecte mai sigure.
În al doilea rînd, complexitatea personalității sale ridică probleme. Avram Iancu a fost un naționalist cînd era bine să fii naționalist – ia de explică asta, astăzi! Avram Iancu a fost un naționalist pentru că a fost un justițiar – și asta e greu de explicat astăzi. Naționalismul sănătos înseamnă cu totul altceva în 2024 decît însemna în 1848. Iancu a fost un om cu un relief psihic complicat și determinant pentru acțiunile lui – greu pentru un istoric să intre pe teritoriul acesta. În plus, a fost un erou autentic. Totul este eroic și măreț în biografia lui politică – azi, eroismul e derizoriu. A fost, de asemenea, un personaj tragic – azi, sensibilitatea tragicului e complet extirpată, iar instinctul măreției este extinct. Vreau să spun că orice monografie serioasă despre Iancu, scrisă în 2024, este de la început expusă pericolului deriziunii. Admit, deci, că nu e deloc o treabă ușoară să scrii lumii de Facebook și TikTok despre Avram Iancu.
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el. La gloria și decăderea lui, la micile lui victorii (atît de pilduitoare, totuși) și la marele lui eșec (dezesperant de trist). Dintr-un mic zeu pe pămînt pentru comunitatea lui, acest om a sfîrșit mizerabil, abandonat de ai lui, dar la trei zile după ce a murit, aceiași oameni care-l abandonaseră în dispreț au venit cu miile. Vina abandonului este, desigur, împărțită. El însuși, după 1852, s-a izolat, depresiv, doborît de sentimentul zădărniciei, scîrbit, poate, de vicleșugurile politice, vagabondînd și vrînd să nu mai vadă pe nimeni. Dar nici cei pentru care a luptat și cărora le-a adus onoare nu s-au învrednicit să-l vegheze. Însă, cum spuneam, posteritatea lui e impresionantă. Și azi, de fiecare 10 septembrie, moții vin la Țebea, la mormîntul lui, fără să-i cheme nimeni, fără să-i convoace nici un ucaz. Moții mai ales, ardelenii toți, dar și toată suflarea românească îl venerează de la moartea lui încoace și nu mă pot opri să mă întreb dacă nu cumva prin acest cult nesfîrșit și spontan urmașii vor să răscumpere vina strămoșilor lor, care l-au lăsat să moară în mizerie și dezonoare tocmai pe el, cel care le oferise primul moment de demnitate autentică după secole de umilință. În orice caz, în istoria noastră, doar el și Ștefan cel Mare se mai bucură de o asemenea autentică și neregizată evlavie populară. Și tocmai pentru că nu sînt mulți, cred că sîntem datori să nu-l lăsăm pe Avram Iancu doar legendei, de unde, oricum, nimeni nu-l va putea scoate vreodată.
La 200 de ani de la nașterea lui, Avram Iancu merită din partea românilor măcar atît: o carte serioasă, echilibrată, scrisă cu respect, care să ni-l înfățișeze în toată însemnătatea lui actuală. În fond, dacă atîția oameni simpli simt nevoia să-l cinstească, înseamnă că e ceva viu în moștenirea lui și astăzi. E datoria istoricilor noștri cei mai competenți să ne spună ce anume, în volum clădit după toate standardele actuale ale scriiturii istorice, și nu în articolașe încropite la cîte o aniversare.
