Am scris (și publicat) articolul de mai jos în 2014, cu prilejul alegerilor prezidențiale. După zece ani, mi se pare încă util… Și mă tem că voi avea motive să-l reiau și peste cinci, și peste zece ani.
Am fost invitat de cîteva ori, în ultima vreme, să răspund la foarte actuala întrebare: „Cum trebuie să fie un președinte?”. M-am eschivat. Întrebarea nu e lipsită de legitimitate (mai ales în contextul de-acum), dar are un „ce” romantic sau, în orice caz, nerealist. Ne ajută în vreun fel dacă încropim un portret ideal al celui de care avem nevoie? Ne ajută în vreun fel dacă facem o listă de însușiri optime, de înzestrări maximale ale „conducătorului” absolut? Va fi imposibil să le găsim întrunite într-un singur om și vom sfîrși, inevitabil, în dezamăgire și derută. Nu poți vota o țintă de neatins. Bine, ni se va răspunde, dar poți vota pe cineva care se apropie cel mai mult de ținta propusă. Nu mi se pare. Nu votezi statui, dar nu votezi nici cópii – mai puțin reușite – ale unor statui. În plus, un președinte bun e „bun” în funcție de context. Președintele unei perioade de prosperitate și calm trebuie să fie altfel decît președintele unei perioade de criză. Președintele potrivit pentru o țară asiatică nu e neapărat potrivit pentru Germania. Ca să nu mai spunem că președintele care mi-ar plăcea mie sau dumitale e, cu siguranță, altfel decît președintele care ar plăcea altor concetățeni ai noștri. Să propunem, deci, „modele de succes” istorice? Are vreun sens să spunem: ne-ar trebui un George Washington, un Richard von Weizsäcker, un François Mitterrand sau un Václav Havel? De unde să-i luăm? Porniți pe calea aceasta a căutării de Feți-Frumoși, de „portrete-robot” întrupate, de soluții perfecte, vom sfîrși prin a nu mai merge la urne.
Mai realist este, cred, să ne întrebăm ce e de ales din „oferta pieței”. Nu să umblăm după himere, ci să facem oarecare ordine în peisajul – destul de neconvingător, dacă nu direct promiscuu – la care sîntem „condamnați”. Sigur că, nici în acest caz, opiniile personale nu au cum să fie unanime. Dacă e, totuși, să fac – pornind de la realități – un inventar (privat) de calități preferabile și de defecte inacceptabile, aș putea risca două-trei fraze. N-aș vrea să am un președinte care nu are în spate nici o performanță profesională notabilă. N-aș vrea să am un președinte despre care să nu știu la ce se pricepe de fapt. N-aș vrea să am un președinte care a făcut, o dată sau de mai multe ori, proba lipsei de onestitate. N-aș vrea să am un președinte fără experiență de viață și de oameni, necopt, sigur de sine fără temei, mîndru că e președinte, ros de ambiții impure și de parvenitism. Aș prefera un președinte decent, modest fără ostentație, bine educat, cordial, așezat corect între gravitate și umor (dar neiubitor de trivialități suburbane și de retorsiuni mitocănești), un președinte cu respect pentru reguli (juridice, morale, comportamentale), capabil să se exprime onorabil în măcar două limbi de circulație europeană, incapabil de ură, lipsit de pasiunea îmbogățirii, de orgolii juvenile (sau pre-senile), de egolatrie. Nu cred în „eroi salvatori”, în „Cum nu vii tu, Țepeș doamne?”, dar nici în „săraci și cinstiți” care tolerează uncheșește dezmățul din jur. Nu vreau un președinte care să apară prea des la televizor, dar nici unul care se exprimă monosilabic. Nu vreau un președinte pe care îl amuză să provoace scandal, dar nici unul inexpresiv, al cărui discurs să se irosească într-o mecanică previzibilitate. Pe scurt, aș vrea un președinte civilizat, un domn afabil, bine informat și bine orientat în plan geopolitic, demn de încredere și de respect, apt să stîrnească interesul și simpatia interlocutorilor străini. Nu mă deranjează să am un președinte din zona minorităților. Pretind însă să știe bine românește și să cunoască participativ cultura și tradițiile țării pe care o reprezintă. Nu mă deranjează să am un președinte-femeie. Dar nu mă încîntă nici combinațiile de zînă și amazoană, nici feminitatea de tip sabie, halucinată de radicalități nemiloase. Prefer firile neîndurător de bune, iradierea tonică a unui permanent surîs interior, darul de a nu te lua (prea) în serios. Detest demagogia din speța caragialianului Coriolan Drăgănescu, patriotismul de paradă, evlavia de partid și de stat. Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale. M-am săturat să văd politicieni care intră în cursă doar pentru a se răfui cu „băsismul” sau doar pentru a-și obloji, oportunist, o falsă imagine de sine. Nu mai vreau „reformatori” incolori, nu mai vreau războinici de mucava.
O să ziceți că, pînă la urmă, tot la un „portret ideal” am ajuns. Se poate. Dar l-am făcut trăgînd cu ochiul la ce se vede… Iar dacă îmi veți reproșa lipsa referințelor concrete (deși pe unele le veți fi bănuit), vă voi da satisfacție cu următoarea încheiere: entuziasmat nu sînt de nici unul din candidații care și-au anunțat pofta de președinție. (…)
