Regimurile autoritare, conduse de cîte un despot „cu mînă de fier” care se pretinde (sau chiar uneori este) un lider popular, au la dispoziție armate, poliții, servicii secrete. Înlătură cu brutalitate vocile disidente, supun presa propriilor interese, obțin prin propagandă și manipulare conformismul celor mai mulți oameni: iar celor încă nesubordonați le fac viața un iad, îi aruncă în închisori sau îi ucid pur și simplu, așa cum procedează, deja sistematic, regimul Putin în Rusia. Aceste regimuri pot oricînd clama superioritatea față de „putredele democrații liberale” și uneori își găsesc și pe acolo voci care, uneori din stupiditate, alteori din interes, să le țină isonul. Oferă aparent societăți nefisurate, economii care – iarăși exemplul Rusiei e relevant – rezistă sancțiunilor internaționale – adevărat, încălcate de numeroase țări „din Sudul global”.
Și totuși, aceste regimuri au și dintotdeauna au avut o mare hibă, care, neputînd fi aproape niciodată rezolvată satisfăcător, poate torpila regimul în scurt timp: succesiunea. Și mai ales atunci cînd Supremul a îmbătrînit, cînd reparațiile cosmetice și tratamentele de întinerire nu mai pot acoperi apropierea exit-ului, agitația spasmodică cuprinde regimul. De multe ori, acesta devine mai dur, lovind în toate părțile, spre a-i suprima pe eventualii pretendenți, așa cum îl vedem că face azi Putin omorîndu-și eventualii competitori politici, precum Aleksei Navalnîi. Cîndva, Deng Xiaoping, în China, imaginase un sistem de cooptare și de rotație la putere (amintind puțin de sistemul imaginat cîndva de împăratul roman Dioclețian), care un timp a ferit China de convulsiile perpetuării domniei unui singur om, disperat că nu e nemuritor. În zadar, Xi Jinping a lichidat acel sistem.
De fapt, problema succesiunii, indirect, a semnat actul de deces al Uniunii Sovietice: după un șir de lideri bătrîni ori bolnavi care mureau unul după altul, a fost desemnat drept conducător al partidului bolșevic un om mai tînăr, care, vrînd să salveze regimul, l-a distrus. Soarta comunismului mondial și a imperiului, soarta lumii, pînă la urmă, a depins de omul care a fost ales, de către o minusculă clică de inși decrepiți, stăpîn suprem la Kremlin.
Problema, practic niciodată rezolvabilă, a succesiunii optime a distrus nenumărate regate și imperii în istorie, ori le-a slăbit suficient pentru ca ele să ajungă pradă inamicilor. Uriașul imperiu al lui Gingis-Han s-a împărțit la moartea acestuia. Dar la fel se întîmplase, cu peste o mie cinci sute de ani înainte, cu imperiul greco-macedo-persan al lui Alexandru cel Mare. La moartea lui, generalii săi l-au decupat în bucăți, deoarece nu s-au putut înțelege asupra unui succesor. Decadența romană începe, măcar convențional, la moartea ultimului Antonin, Marcus Aurelius, al cărui fiu nevrednic și corupt, Commodus, ajunge pe tron. Succesiunile disputate între pretendenți cu susținere externă au născut mereu războaie, precum Războiul de 100 de ani dintre Franța și Anglia, ori războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei, purtat de Ludovic al XIV-lea al Franței împotriva unei coaliții europene. În secolul XX, moartea subită a lui Stalin a generat conflicte surde între moștenitori, care au avut drept urmare mai întîi înlăturarea și împușcarea lui Lavrenti Beria, șeful KGB-ului, apoi, după cîțiva ani, „dezghețul” sub Hrușciov și denunțarea „cultului personalității” de la Congresul XX al PCUS.
De-a lungul timpului, s-au încercat diverse sisteme de succesiune – toate imperfecte, ba chiar conducînd la eșecuri grave. Principiul ereditar a părut ceva mai sigur, mai ales sub forma lui „salică”. Dar riscul major este că adesea aduce pe tron neisprăviți, căci capriciile eredității nu pot fi evitate. Ca și în alte cazuri, Biblia a formulat paradigma: urmașul lui Solomon la tron, Roboam, un îngîmfat și un prost, a cauzat divizarea marelui regat al Israelului, iar declinul a început odată cu el. Certurile între succesori i-au adus pe romani și în Iudeea mai tîrziu, și în Egipt, și în alte locuri. Adopția și cooptarea la putere, folosite un timp de împărații romani, au părut un principiu mai sigur, sustras incertitudinilor eredității. Dar e suficient să se strecoare o eroare de apreciere și aproape totul e pierdut: un conducător mediocru adopta de regulă un succesor care îi semăna, în timp ce un fiu natural mai avea o șansă să fie mai bun decît părintele său. Pe de altă parte, liderii providențiali, ajunși la putere prin revoluții sau lovituri de stat, aproape de regulă nu reușesc să-și asigure succesiunea: vezi Napoleon Bonaparte și chiar Napoleon al III-lea, ale căror imperii dispar odată cu ei. Nici Lenin n-a reușit: cel pe care voia să-l înlăture, Stalin, i-a succedat și apoi i-a omorît pe toți cei pe care Lenin și i-ar fi dorit drept succesori și aliați.
Se va spune că nici sistemele democratice, care își desemnează liderii prin vot, nu sînt scutite de probleme de succesiune. Adevărat, votul popular rezolvă practic rapid chestiunea accederii la putere, acordă o legitimitate mare și, în general, elimină posibilitatea unui război civil între facțiuni, cu amestec extern. Ceea ce e esențial. Și totuși, votul, în condițiile de azi, ale impactului negativ al media și al manipulării informatice, poate ridica la putere pe orice neavenit sau chiar pe un nemernic, care să distrugă societatea și statul – ceea ce o oligarhie ar putea eventual evita. Știm din istorie că democrația ateniană a fost pervertită și apoi nimicită din cauza demagogilor care i-au succedat lui Pericle. Am văzut ce s-a întîmplat cu republica de la Weimar în cazul Hitler, în secolul trecut. Vedem și azi amenințarea unui vot nechibzuit, impulsiv, care să-l readucă la putere pe Donald Trump în SUA, care să consfințească declinul Americii ori poate chiar al Vestului. Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
Pînă la urmă, se pare că problema succesiunii se rezumă la diferite tipuri de opțiuni care, toate, fiecare în felul ei, riscă să o ia razna. Și atunci, cărei instanțe e preferabil să-i încredințezi destinele oamenilor? Genelor, unei cabale de palat, intuițiilor eronate ale unui tiran decrepit și bolnav de putere sau capriciilor populare, inspirate de demagogi și pseudo-adevăruri? Măcar, însă, în alegerea populară greșim noi înșine și ne asumăm responsabilitatea gafei: dacă nu e mai sigură de rezultate bune, ea e mai transparentă, dă cetățeanului sentimentul, fie și trecător, că are un minim cuvînt de spus în ceea ce privește destinul său, al patriei și al lumii.
