În numărul trecut, Dilema veche a pus pe prima ei pagină un portret viguros al lui Eugen Barbu. Cum nu mai sînt, de mult, decît un personaj „onorific” al gazetei („fondator” recompensat cu o rubrică săptămînală și cu două-trei întîlniri pe an în jurul cîte unui șpriț cordial…), n-am fost prevenit de „noutatea” situației și nici de opțiunea redacției de a publica un „dosar” dedicat scriitorului. Nu spun asta ca să mă scuz dinaintea reacțiilor critice ale multor comentatori, ci pur și simplu ca să-mi exprim, la rîndul meu, perplexitatea. M-am mirat, l-am sunat pe Sever Voinescu să-l întreb ce și cum, iar el m-a asigurat că e vorba de un dosar critic. Toate articolele despre vedeta de pe coperta revistei sînt bombănitoare, cerînd doar să nu lăsăm derapajele omului să întunece reușitele lui creatoare…
Mi se pare important ca orice publicație să se maturizeze consolidîndu-și autonomia și față de „programul” (de-acum 30 de ani!) al redacției, și față de întemeietorii ei, aparținători ai altei generații, ai altei lumi… Îmi amintesc, totuși, cu nostalgie, rigoarea consensuală și contextuală a modului în care se decidea tematica fiecărui număr în anii ’90. Nu era ceva de tipul „cenzurii”. Era expresia coerenței cu profilul asumat al gazetei: „dilema” presupunea – prin definiție –evitarea judecății fără dezbatere, dar nu accepta echivocul judecății, amplasamentul ambiguu, echidistanța împăciuitoare.
Sînt de acord că nici o temă nu poate fi, principial, evacuată, și că nici un nume nu poate fi ignorat fără argumente sau ars pe rug fără evaluare onestă. Și România literară a publicat un articol despre „centenarul” Eugen Barbu. Legitim, dar necomplezent, analitic fără „pledoarie” restauratoare. Și, oricum, un articol, nu un „dosar”. Dar nu mă bag. Aparțin unei generații care a trăit, în altă cheie și sub alt cer, prezența toxică a unor „celebrități” de epocă. Iar Eugen Barbu a fost un campion incontestabil al impurității morale și politice, al slugărniciei rentabile, al calomniei destrămătoare. Că avea și unele „talente” înnăscute? Cu atît mai rău! Și-a bătut joc de ele, de dragul „slavei deșarte”. Pe scurt: numele lui Eugen Barbu poate rămîne, în chip legitim, în inventarul istoriei literare autohtone. Dar a-l „recupera” semi-omagial („centenar”) nu era o urgență. Mai sînt și alți „candidați”, mai plauzibili, la o asemenea recîntărire… Alții și decît Adrian Păunescu (deși avea talent și talente…), decît Vadim Tudor, A. Toma, Dan Deșliu (recuperabil, totuși, prin disidența finală), etc. etc. etc. Păi, așa avem de rediscutat profiluri mai „complexe”: Mihai Beniuc, Titus Popovici, Maria Banuș, Nina Cassian, în fine, o mulțime de rapsozi ai stîngii postbelice, ca să nu mai vorbesc de reluarea unei nuanțări analitice a multor „dreptaci”, români și europeni, ale căror rătăciri ideologice sînt și ele dublate de calități profesionale care nu pot fi ignorate. Dar în cazul acestora din urmă „exigențele” hermeneutice sînt mai radicale!
Pe scurt: dacă redacția cade de acord că ar putea fi utilă o serie de cercetări pe tema „derapaj și valoare în cultura umanistă universală”, atunci tema poate fi salutată drept necesară, dar trebuie susținută constant, nediferențiat, cu măsură, inteligență și consecvență. Dar explozia bruscă, într-un număr de revistă, a unui singur caz (masiv discutabil), „provocat” de invocarea cordială a „centenarului”, e nelalocul ei și dă o imagine proastă și celui care a propus Dosarul, și întregii redacții care l-a acceptat fără explicații… Regret sincer împrejurarea, mă simt și eu vinovat de neparticipare și recomand echipei dilematice o mai strînsă și mai programatică colaborare interpersonală, în numele unei sporite comunități de strategie și de idei. Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate…
