O serie de cercetări noi care cercetează Pământul în căutare de date geologice sugerează că oxigenul nu a inundat atmosfera și oceanele în urmă cu peste jumătate de miliard de ani în urmă. Asta nu înseamnă că oxigenul nu a jucat niciun rol în declanșarea izbucnirii biodiversificării care a dat naștere tuturor creaturilor de pe planetă, dezvăluie un studiu publicat în Nature Geoscience, relatează Science Alert.
Multă vreme se credea că o creștere monumentală a oxigenului a alimentat explozia de acum 540 de milioane de ani, insuflând viață în biosfera Pământului, pentru a genera o gamă bogată de specii animale uimitor de complexe. Cu toate acestea, dacă oxigenul a jucat cu adevărat un rol atât de important este dezbătut aprins, cu alți factori care ar putea aprinde cea mai mare explozie evolutivă a Pământului – de la aproape prăbușirea câmpului magnetic al Pământului până praful de asteroizi și chiar viermii marini. „Animalele cambriene probabil nu aveau nevoie de atât de mult oxigen pe cât credeau oamenii de știință”, spune Erik Sperling, geobiolog la Universitatea Stanford și autor principal al noului studiu. „Am găsit creșteri minore ale oxigenării” – în rocile sedimentare formate pe fundul oceanelor antice – „care sunt la magnitudinea corectă pentru a genera schimbări mari.” Se ridică unele întrebări Fără suficient oxigen, organismele unicelulare și alte creaturi mici care își au o existență înainte de explozia cambriană nu ar fi putut să devină mult mai mari și să-și extindă planurile corporale, au motivat oamenii de știință. Dar dovezile uneori contradictorii de la diferite situri geologice din întreaga lume i-au determinat pe unii să se întrebe cât de mult oxigen a fost cu adevărat necesar și când nivelul de oxigen din multe habitate s-a răsturnat peste pragul critic.
Echipa din spatele acestei noi lucrări consideră că a reconciliat unele dintre aceste incongruențe cu analizele lor statistice ale urmelor de metale conservate în rocile sedimentare, ajutând la reconstruirea tendințelor pe termen lung ale nivelurilor globale de oxigen din ocean și ale vieții marine în ultimii 700 de milioane de ani din istoria Pământului. Analiza lor a două urme de metale, molibden și uraniu, ambii indicatori ai nivelului global de oxigen din ocean, împreună cu modelele biogeochimice ale fluxurilor de oxigen dintre oceane și atmosferă, sugerează că nivelurile de oxigen din adâncurile oceanului nu au atins nivelurile moderne decât după 140 de milioane de ani, după explozia cambriană, în perioada devoniană.
„Din perspectivă globală, nu am văzut oxigenarea completă a oceanelor până la nivelurile moderne până în urmă cu aproximativ 400 de milioane de ani, în jurul timpului în care vedem apariția unor păduri mari pe uscat”, explică Richard Stockey, paleobiolog la Universitatea din Southampton, care a condus studiul. Cu toate acestea, este posibil ca nivelul de oxigen din apele puțin adânci agitate de vânturi și valuri să fi crescut suficient pentru a susține apariția a tot felul de vieți marine. „Nu este o creștere uriașă a oxigenului”, notează Sperling, „dar ar putea fi suficient pentru a depăși pragurile ecologice critice, pe baza a ceea ce vedem în zonele moderne cu oxigen natural scăzut”. Ce arată alt studiu mai vechi Descoperirile echipei se extind pe rezultatele unui studiu din 2017, care a constatat că mările de mică adâncime s-au oxigenat mai întâi, dar oxigenul atmosferic nu a atins nivelurile moderne decât la aproximativ 50-100 de milioane de ani după explozia cambriană, în perioada ordoviciană care a urmat. Cu toate acestea, alte cercetări recente au descoperit că nivelul de oxigen a început să crească în perioada Ediacaran timpurie cu aproximativ 640-600 de milioane de ani în urmă, în primul dintre cele trei impulsuri succesive de oxigen care au coincis cu salturi evolutive importante în perioada premergătoare exploziei cambriene. Între timp, alți cercetători contestă faptul că nivelurile de oxigen de-a lungul timpului au fost extrem de variabile, așa că este greu de spus ce efect au avut asupra biodiversității.
