Completare: Horaţiu Moldovan e portarul unei echipe
calificate la Euro fără înfrîngere şi cu la fel de puţine goluri încasate, cinci,
ca, de exemplu, Spania. Spania cea mare şi tare. Ăsta e tabloul. Moldovan nu a
fost, în preliminarii, un om printre alţii. A fost, de multe ori, omul
providenţial. A scos mingi care ar fi trebuit să stea liniştite în plasă ca un
peşte prost. Acum a ales să plece la Atletico Madrid, echipă cu o imagine
aparte, nu între cele mai strălucitoare şi populare din lume, dar cu o zbatere endemică.
Atleti e ca un Gavroche bogat supărat că regii şi reginele nu-l bagă în seamă
decît pentru a-l arăta cu degetul pentru fotbalul cămătăresc pe care îl
practică. Fostul rapidist intră în armata de sîrme ghimpate ale lui Simeone, un
tip cu un şarm care ar pune pe fugă pînă şi o cămilă. Va ocupa liniştit şi
cuminte (e un băiat cuminte) un loc într-un colţ al vestiarului, în umbra
legendarului Oblak, portarul titular. Pardon, portarul veşnic titular. E la
Atleti dinainte de Trump I şi probabil că va ieşi la pensie după Trump II.
Moldovan, cu condiţia să rămînă prima lui rezervă, îl poate înlocui doar dacă slovenul
se accidentează. E ca şi cum ai aştepta să mai cadă o dată meteoritul din
Tunguska. Moldovan era bibeloul Rapidului şi una dintre emblemele Naţionalei.
Azi e doar un jucător de lot. Dar ştiţi proverbul: decît fruntaş la sat mai
bine codaş la oraş. Sau nu era aşa? Oricum, acum aşa e. Această alegere îl
scoate din poarta reprezentativei, căci selecţionerul Iordănescu Jr. nu poate
risca în Germania cu unul care a fost spectator neplătitor jumătate de sezon.
Aud valuri uriaşe de proteste. Cine, dom’le, ar fi refuzat Atletico Madrid? Şi
banii din acel contract? Corect. Mai nimeni. Poate chiar nimeni. Dar atunci să
punem lucrurile în ordine. Cei care au în planul lor de viaţă doar bunăstarea
lor şi a familiei să ne anunţe. Să nu ne inducă ideea că sînt trup şi suflet
pentru culori, ţară, popor, bla-bla. Nu trebuie să fie. Nu e nevoie de
patriotisme de tarabă. Ne trebuie un angajament coerent. Dacă într-o clipire
din ochi eşti dispus să-ţi rişti cariera pentru a purta la sala de mese o siglă
şi a mîngîia un cont rotund ca o pisică în plină iarnă e OK, trădare să fie,
dar să o ştim şi noi, neicusorule. Altfel nu vom mai crede în nimeni şi nimic,
şi degeaba mărimile fotbalului ne vor împinge să susţinem, citez,
„necondiţionat” Naţionala. Păi, nu. O susţinem fix cît o susţin ai ei. Pînă la
urmă, e sindromul fetiţei cu chibrituri. Atîta ne uităm pe fereastra aburită la
masa bogaţilor, că imediat ce se deschide uşa, zbrrrr! – după firimituri. Nici nu te poţi
supăra. Dar te poţi uita în altă parte.
