Am mai publicat acest text acum vreo zece ani. Îl reiau,
presat de cîteva experiențe imediate. Întîlnesc frecvent bătrîni și tineri
(șoferi de taxi, de pildă) care, de dragul conversației, înjură, cu onesta mea
adeziune, Guvernul, dar culminează regretîndu-l pe Ceaușescu. „Era mai bine
înainte!”, se aude prea (foarte) des. De curînd, am încasat versiunea cea mai
spectaculoasă: „Se tot spune că nu se găsea carne. Păi, era mult mai sănătos
pentru noi. E riscant să mănînci carne mai des decît o dată pe săptămînă…”.
Celor mai tineri încerc să le povestesc cum lucruri care lor li se par, astăzi,
subînțelese erau miraculoase. Puteai să nu găsești vată, chibrituri, hîrtie
igienică și tot felul de alte mărfuri „curente”, ca să nu mai vorbim de „prețiozități”:
banane, mandarine etc. Le mai spun și că se cam stingea lumina și se oprea căldura,
că programul de televiziune ajunsese să nu depășească două ore pe seară și era
dominat de propagandă, că nu prea puteai visa să ieși din țară (măcar în
concediu) ș.a.m.d.
Dacă mi s-ar cere o definiție a dictaturii, aș spune că dictatura este un mod de organizare
statală în care sfera posibilului
tinde spre zero, lăsînd loc unui procentaj sufocant de „imposibil”. Pe de
altă parte, cînd în spațiul public totul devine posibil, avem de a face cu anarhia. Un stat bine alcătuit e unul în
care raportul dintre posibil și imposibil lasă loc și pentru libertate, și
pentru reguli.
Am trăit, vreme de aproape patruzeci de ani, într-o
dictatură. „Posibilul” se reducea, în perimetrul ei, la șansa, tot mai firavă,
a unei subzistențe modeste, la cîteva servicii-standard oferite de stat și la
un set de mici libertăți private, cu condiția ca ele să nu interfereze cu
rigorile instituționale și ideologice ale „conducerii”. La toate astea se
adăuga o doză importantă de arbitrar,
care să producă imprevizibilitate, confuzie și o perpetuă nesiguranță. Nu sînt
de acord că în anii totalitarismului comunist nu se putea iubi, nu se putea
rîde, nu se putea citi și nu se putea scrie. A existat literatură mare, artă
mare, cercetare utilă, dar nu datorită
regimului „îngăduitor”, ci în pofida
lui. Toată lumea știa însă că anumite lucruri sînt definitiv imposibile. Filosofii știau că nu pot publica lucrări de
filozofie antimarxistă, fiecare cetățean știa că nu-și poate programa concedii
în Occident, editorii știau că nu pot publica Cioran, profesorii știau că nu
pot vorbi la ore despre Soljenițîn sau despre exterminările de la Canal, despre
„fenomenul Pitești” sau despre rezistența în munți a anilor ’50. Toți știau că
ziarele sînt pline de minciuni sau că despre Ceaușescu nu se poate vorbi în
public decît encomiastic. În ce mă privește, știam, de pildă, că nu mă voi
putea ocupa niciodată, în mod „oficial”, de istoria sau filosofia religiei, că
istoricul de artă medievală trebuie să dea frescelor de la Voroneț o
interpretare materialist-istorică și nu teologică, că nu pot avea acces la
cărți și periodice de specialitate decît întîmplător, cu mari dificultăți și
riscuri.
În aceste condiții, „imposibilul” devenea o componentă
aproape firească a vieții cotidiene. Nimic nu te oprea să-ți imaginezi „ce-ar
fi dac-ar fi”, ce ai face și ce ai scrie „dacă s-ar putea”, cum ai construi
mari programe și instituții culturale dacă totul ar fi „normal”. Frustrările se
rezolvau, astfel, prin exercițiul utopiei. Puteai înălța castele de nisip,
pagode de proiecte, cu avantajul că nu aveai cum să te simți vinovat de
nerealizarea lor. De vină era „sistemul”. În mod paradoxal, sistemul era,
simultan, un plafon scund, de netrecut, dar și o bună rampă de lansare pentru
salturi euforice în implauzibil și reverie.
Ani de-a rîndul, am practicat, împreună cu cei
apropiați, un joc întremător al planurilor „mărețe” și de neîmplinit.
Constantin Noica se gîndea să scoatem o publicație de cultură filosofică (Caietele
de la Păltiniș) în care să adunăm, măcar de patru ori pe an, contribuții
autohtone de specialitate. Știam foarte bine că, în condițiile date, era o pură
sminteală, dar ne amuzam să facem sumare închipuite ale primelor numere. La un
moment dat, alcătuiserăm „cuprinsul” unui volum dedicat problematicii „simbolului”.
Autorii avuți în vedere erau Petru Creția, Sorin Vieru, Victor Ieronim
Stoichiță, Gabriel Liiceanu și subsemnatul. Evident, lucrurile au rămas, pînă
astăzi, în stadiul de proiect. Aveam, inevitabil, în minte și o „acțiune”
editorială. Urma să publicăm o colecție „paideică” a celor „o sută de cărți”,
adică să punem la îndemîna publicului interesat (a tinerilor, mai cu seamă)
textele fondatoare ale culturii europene, cele a căror „listă” ne fusese
oferită de Noica și pe care încercam să le parcurgem în discrete seminarii
private. Nu lipsea nici ideea, preluată de la maestrul nostru, de a înființa o „școală
de înțelepciune”, după modelul celei pe care o schițase el însuși, cu decenii
în urmă, la Andronache, lîngă București. Locul noii ctitorii fusese deja
identificat, pe un povîrniș păltinișan, de pe traseul plimbărilor zilnice
nicasiene.
Iată numai cîteva dintre „imposibilele” cu care ne-am
condimentat viața în anii dictaturii: întruchipări translucide ale unei
speranțe fără de speranță, ale unui viitor nerealist, ale unui dans fără corp. „Puncte
de fugă” pe harta pusă dinaintea tuturor de autoritățile vremii. Făceam planuri
imposibile pe fundalul unei dictaturi, al cărei sfîrșit era, pentru noi toți,
de neimaginat. Imposibil. Căci dacă exista, pe atunci, o certitudine generală
cu privire la ceea ce e imposibil, aceasta era certitudinea că ieșirea din
comunism este imposibilul însuși. Nu ne trecea prin cap să luăm de bun sfatul
pe care un antrenor de fotbal îl dăduse tînărului Noica, după ce constatase că
proaspătul sportiv renunțase să mai alerge după o minge pasată prea departe de
un coechipier: „Noica, dacă nu vei alerga și după mingi imposibil de prins, nu
vei face nimic în viață!”. Ieșirea din comunism a fost mereu, pentru noi și
probabil pentru toți concetățenii noștri, mingea după care e inutil să fugi…
P.S. De curînd, am asistat, totuși, și la un alt exces
retoric nu tocmai justificat. „N-aveam ce face! Aveam cu toții un plasture pe
buze. Cum să vorbești? Cum să protestezi? Cum să ți se reproșeze că n-ai mișcat
în front?! Singura voce care spunea ce e de spus era a Europei Libere. Fiindcă
puteau s-o facă. Noi însă ne ocupam doar, terorizați, cu „supraviețuirea
imediată”, încercînd, doar, să ne vedem, necontaminați, de treabă. E adevărat
că orice formă de opoziție era riscantă și inoperantă, e adevărat că Monica
Lovinescu și Virgil Ierunca au fost, ani de-a rîndul, „conștiința noastră mai
bună”, dar asta nu exprimă tabloul complet al situației. Corect este să evocăm
și cele cîteva nume care, în țară fiind, și-au smuls, asumînd toate riscurile, „plasturele”
de pe gură. Da, nu puteam face, în România, ce făceau Monica și Virgil la
Paris. Dar e nedrept și întristător să nu omagiem, cu atît mai mult, oameni ca
Doina Cornea, Paul Goma, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Liviu
Babeș, muncitorimea brașoveană din 1987, grupul de la Iași ș.a. Din cînd în
cînd, se mai auzea, totuși, cîte un suspin neacomodant…
