Un profesor de-al meu mi-a povestit, cu ani în urmă, un episod din tinereţea lui ieşeană, demn de antologat într-o (nescrisă încă) istorie a progresului mentalităţilor (şi chiar al „tehnologiilor”, aşa-zicînd) pe plaiuri mioritice. Era la începutul anilor ’60 şi, dacă vă vine să credeţi, abia atunci debuta prin urbe un obicei apusean (deşi, să recunoaştem, la origine tot oriental), acela de a merge în oraş, la o cafea. Boierimea locală se delecta, desigur, de secole bune, după cum atestă „izvoarele”, cu minunata licoare, îndeosebi după mesele copioase, dar numai în intimitatea conacelor proprii. Se pare că românii – altfel mari vizitatori de „cîrciumi” şi „hanuri” – nu au dezvoltat, în paralel, şi un concept al „cafenelei”, precum europenii vestici, decît tîrziu. Povestea amintită are ca personaje cîţiva tineri ai acelor ani „proletari”, veniţi, cu burse de stat, la Universitatea ieşeană, de prin diverse sate şi cătune moldoveneşti. Deşi studenţi de ceva timp, deruta lor în mediul urban rămînea majoră, adaptarea la standardele „oraşului” dovedindu-se un proces cultural îndelungat, anevoios şi brăzdat de imense primejdii. Profesorul – coleg cu respectivii juni – observase că pînă şi traversarea străzii devenea, pentru unii dintre ei, o veritabilă experienţă iniţiatică.
Pe acest fond, un lucru extraordinar se petrecu într-o seară de toamnă. Un student dintr-o serie mai veche (şi, prin urmare, ceva mai avizată în derularea „misterelor Iașiului”) abordă, în cămin, grupul de novici cu o relatare năucitoare. Cică la autoservirea Mioriţa „se băgase cafea la ceaşcă”. „Adică”, explica entuziast omul nostru, „te duci şi comanzi, liniştit, o cafea. Ţi-o aduce ospătarul, frumos, pe tavă, împreună cu un pahar cu apă”. Toţi ascultau, cu gurile întredeschise, ca şi cum ar fi fost părtaşi la dezvăluirea uneia dintre teribilele enigme ale Universului. Fostul meu profesor mi-a mărturisit că îşi construise un bun instinct de conservare (în lumea urbană), ce-l ferea de situaţii penibile. Asculta foarte atent astfel de naraţiuni şi îi lăsa mereu pe ceilalţi să pună întrebările încuietoare. Aidoma lui Moromete (aflat în vizită la Bucureşti), prefera să-şi consume mirările în forul său interior, aprobînd orice, fără obligaţia însă de a şi crede totul. Inevitabilul s-a produs şi în acea inubliabilă seară autumnală. Un băietan roşcovan din echipă, cu bujorii sănătăţii rurale în obraji, îl interogă, la un moment dat, neconvins, pe povestitor: „Şi tu vrei să spui că-ţi aduce ăla cafeaua acolo aşa, chiar cu tot ce-i trebuie? Şi cu mămăliguţă caldă, cu tot?”.
Progresul – o ştie oricine – a fost, dintotdeauna, o chestiune de „naturalizare” a nefamiliarului la familiar. Nu te poţi aşeza în „evoluţie” fără a-ţi lua măcar puţin din „autarhia” atotprotectoare, în care încerci să te ascunzi, fie şi pentru un minut în plus, aşa cum faci în dimineţile geroase, cînd ai vrea să amîni ieşirea traumatizantă din plapumă chiar şi cu două secunde. Ea – autarhia – este ursuleţul tău de pluş, pe care, precum copiii înspăimîntaţi de întuneric, îl strîngi puternic în braţe, inducîndu-ţi, subliminal, ideea că totul va fi în regulă. Nu sînt biolog şi nici antropolog, dar cred că, ştiinţific vorbind, nu sîntem dotaţi – în ciuda aparenţelor istorice, admit – să ne schimbăm abrupt şi radical. Ceea ce unii numesc „obtuzitate”, alţii „spirit refractar”, iar alţii de-a dreptul „retard” nu constituie altceva decît un impuls legitim de autoconservare, înscris în codurile noastre genetice de adîncime. Voi găsi semnificaţia noutăţii doar în măsura în care aceasta îmi va explora, delicat, sensurile ataşate deja, de mine, intervalului obsolet. Înţeleg, altfel zis, „inovația” cu condiţia inexorabilă a prezenţei mele în procesul naşterii sale din „tradiţie”. Cum istoria nu permite – nici măcar în „durata” ei „lungă” – desfăşurarea, en détail, a spectacolului evolutiv, atunci eu, ca individ „captiv” într-un cronotop dat, sînt nevoit să-mi „iau” codurile tradiţiei cu mine, în momentul în care, sub presiunea timpului, „păşesc” în progres.
De aceea, o afirm cu întreaga convingere, atunci cînd copiii proprii vă vorbesc despre „procesoare Intel cu 48 de nuclee”, „graphene”, „bioplanturi cerebrale”, „ tablet PC-uri”, „tranzistori virtuali nanosferici”, iPhone 4-uri”, „HTML 5”, „cameră foto cu control tactil”, „MP3 Player-uri”, „memorie RAM”, „ kilobytes”, „ megabytes”, „ gigabytes” şi „pixeli”, nu disperaţi! Retrageţi-vă, o clipă, în sine, inspiraţi profund şi apoi zîmbiţi optimist! Viitorul nu arată aşa de rău cum aţi crezut, poate, privind fugitiv la figura nedumerit-interogativă a adolescentului din faţa dumneavoastră. Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
