Ne aflăm din nou într-un moment favorabil pentru punerea în scenă a festivalului blamării. Festivalul blamării profesorilor, al blamării sistemului educațional, al discreditării oricărei idei de generozitate valorică a acestuia. Încă dinainte de rezultatele la simularea examenului de Evaluare națională au apărut aceste reacții, cumva orchestrate, parcă, în cîteva medii online. Paralel, au mai apărut și reacții ale unor persoane și personalități cu vizibilitate în mediul educațional, ale căror opinii au interferat cu această blamare publică și au generat dezbateri, ceea ce este foarte bine, în fond.
Teza dominantă, pe acest fond, este că profesorii nu sînt suficient de competenți, că nu își fac treaba, că facilitează slaba pregătire a elevilor prin dezinteresul și incompetența lor. Elevii au rezultate slabe la simulare, deci profesorii au slabă calitate profesională. Pe vremuri, învățămîntul era mai de calitate, este un refren secundar. Un spin-off al acestui discurs este că la simulare s-au dat subiecte prea grele, cu varianta că subiectele de la examene sînt, în general, prea grele.
Rezultatele la simulare au părut îngrijorătoare și, desigur, în mare măsură este o reacție justificată, această îngrijorare. Dar vreau să nuanțez puțin lucrurile.
Fără să am pretenția unei analize științifice, am luat pur și simplu rezultatele dintr-un județ, făcînd cîteva calcule, pentru a ajunge la niște constatări cantitative. Dintr-un număr total de 69 de unități școlare din mediul urban, șapte au avut media sub 5. Un procent de 4,83%. De cealaltă parte, dintr-un număr total de 95 de unități școlare din mediul rural, doar 36 au avut media peste 5, deci 56 de unități școlare au avut media sub nota 5. Un procent de 53,2 %. Mai bine de zece ori față de procentul din mediul urban. Desigur, în acest calcul grosier nu am avut în vedere numărul de elevi din fiecare unitate școlară. Dar, la o adică, nu este greu să se facă niște analize statistice în acest sens. De altfel, fiecare județ le are, în baza de date a inspectoratelor școlare.
Ce constatăm, așadar? Faptul că în mediul urban procentul de promovare este mult mai mare decît în mediul rural. Că, așadar, rezultatele îngrijorătoare sînt mai ales în mediul rural. Nu mai spun că, dacă am lua cu atenție la verificat unitățile școlare cu medii sub 5, chiar și cele din mediul urban, am descoperi că ele școlarizează mai ales elevi din medii profund dezavantajate sau elevi cu nevoi speciale. Medii paupere, în general, elevi cu dizabilități.
Ce înseamnă aceste medii? Înseamnă familii și comunități care supraviețuiesc cu greu de pe o zi pe alta și, pentru a o face, muncesc în condiții dificile, exclusiv muncă fizică, în gospodării sau la cîmp. Unde sînt folosiți și copiii. Sau medii în care pur și simplu nu se muncește, se trăiește din ajutoare și din alocațiile copiilor. Medii în care educația nu este încurajată și susținută de familie în nici un fel sau prea puțin. Medii în care școala este văzută cu ostilitate, uneori. Medii în care reprezentanții școlii sînt nevoiți, adesea, să se ducă pentru a convinge, pentru a aduce copii spre școală, spre mediul instituționalizat și organizat de formare a unor minime deprinderi sociale, cetățenești, civice, de acumulare a unor minime cunoștințe. Sînt medii în care familiile nu susțin copiii – pentru că nu știu, pentru că nu pot.
Mă mir că nu se vede faptul că, în aceste condiții, profesorii nu pot face mult mai mult decît fac deja, adesea cu eforturi supraumane. Nu doar școala și profesorii au acolo o responsabilitate, ci și societatea, statul. Sînt eforturi care se cer conjugate și duse pe termen lung, eforturi de ridicare a comunităților din sărăcie, atît din sărăcia financiară, cît și din cea a spiritului. În multe dintre aceste comunități, aceste eforturi se fac. Dar ele necesită timp. Ani și ani și ani. Necesită bani, necesită programe sociale, economice, educaționale speciale, susținute de stat.
M-am săturat, iar, să aud doar refrenul acesta despre profesorii slabi. Un narativ care pare gîndit și scos pe piață pentru discreditare, în momente-cheie. Nu profesorii sînt slab pregătiți, în marea lor majoritate. Profesorii, în marea lor majoritate, își fac treaba, atît cît se poate în contextele în care se află. Fără să spun că nu există și uscături, bineînțeles. Mai zic ceva, de asemenea, ca o paranteză: în cauză intră, aici, preponderent, profesorii care predau discipline de examen, ei duc greul, ei încasează și loviturile de box în plex. Dar efectele negative se răsfrîng asupra întregii bresle.
Celălalt narativ, apoi, al subiectelor grele. Nu zic de matematică, unde nu mă pricep. Dar la română au fost chiar decente. Dificultate medie, însemnînd unii itemi simpli de tot, alții mai dificili. Este normal. De unde pînă unde acuza unor subiecte prin care cineva (cine, Doamne al teoriilor conspirației?) dorește să își bată joc de copii, să facă „mișto” de ei. Cineva care, vezi Doamne, nu mai știe cum sînt copiii și care este realitatea de la catedră. Astfel de opinii, lansate ca provocări gratuite, din partea unor oameni din sistem, dar care nu sînt de specialitate și nici de bună-credință, mi se par efectiv scandaloase. Nu înțeleg de ce sînt lăsate să devină știri! Oricine poate lansa o gogomănie, nu-i vorbă, dar pentru a deveni știre, trebuie să treacă printr-un proces de verificare și de acreditare, ca să zic așa. În plus, iată și contradicția. Pe de o parte, acuzăm profesorii că nu pregătesc bine elevii, pe de altă parte nici nu vrem să aibă un grad de pregătire prea ridicat: să nu li se dea greu, că asta e bătaie de joc! Doamne, Caragiale s-a născut exact unde trebuia!
Ca să conchid. Profesorii sînt de multe feluri, dar majoritatea nu sînt slabi și-și fac treaba. Tangențial zic doar, preluînd o altă idee din dezbaterile zilei, mai mult timp la dispoziția lor pentru aprofundări ar face minuni, căci programele sînt extraordinar de încărcate. Dar cu ceea ce au la dispoziție, programe școlare, resurse didactice, material uman și sprijin din familie și din comunitate, se străduiesc să ridice nivelul cît se poate de sus. Sînt extrem de puțini cei care dovedesc lipsă crasă de preocupare, ca să nu zic că „își bagă picioarele”. Și, mai ales, nu la disciplinele care se dau la examenele naționale. Iar subiectele sînt OK, nu prea simple, nu prea dificile. Grad de dificultate mediu, cu puncte de dificultate redusă, respectiv ridicată, pentru a se putea face diferențierile.
În rest, avem de lucrat, nu-i vorbă, pentru îmbunătățiri. Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
