În cele mai recente topuri gastronomice, Italia iese pe primul loc, cu cele mai bune preparate. Sigur, cu gîndul la Italia, mintea te duce imediat la pizza sau spaghetti. Dar astea, știm bine, sînt mîncărurile lor populare. Dincolo de ele există o mulțime de alte minuni. Fără să am o mare experiență în domeniu, (am doar niște idei generale despre cum se mănîncă în alte țări care apar, de obicei, pe primele locuri în asemenea clasamente, ca Mexic, India, China sau Japonia), sînt încîntat să aflu că deliciile italienești cu care m-am intersectat prin călătoriile din ultima vreme nu au fost doar simple întîmplări, ci fac parte dintr-o bucătărie care este recunoscută ca fiind chiar cea mai bună de pe glob (deși lucrurile astea sînt destul de relative).
Anul trecut, în lunga excursie pe care am întreprins-o în Statele Unite, așa cum am povestit deja, cea mai bună masă, singura care a meritat să fie pomenită, a fost la un restaurant italienesc din Boston, în care chelnerul avea nume italienesc și vorbea italienește, muzica era italiană, meniul era în totalitate italienesc, băuturile erau italienești și, cu siguranță, tot italian era și bucătarul.
Iarna aceasta, în drum de la Veneția spre spectaculoșii Dolomiți, ne-am oprit la o prietenă care locuiește în regiunea Friuli, lîngă Pordenone. Soțul ei fiind un vînător pasionat, a ținut să ne invite la o cină pregătită de el însuși. Ne-am spus că trebuie să ne pregătim și noi pentru cinele din hotelurile din zonele de schi ale Italiei, unde se mănîncă multe feluri bune. Și Luigi ne-a tratat întîi cu o frittata, un fel de omletă cu cartofi și legume, coaptă în cuptor, tradițională în zona aceea, după cum am aflat. Foarte gustoasă și hrănitoare, mai mult decît îndestulătoare chiar și pentru o cină consistentă. A urmat, însă, o nebunie de merluciu cu lămîie. Am zis că asta va pune și ne va pune capac. Masa însă abia începea. V-am spus doar că omul era vînător. Așa că au venit, pe rînd, o tocăniță de cerb și un fazan pane, cerbul fiind primit de la un vecin vînător, iar fazanul – împușcat chiar de gazdă. Cică acolo, ca și la noi, fiecare vînător are autorizație pentru o anumită categorie. Numai că ei fac schimburi. Cei ce vînează numai păsări și animale mici fac întotdeauna troc cu aceia care nu pot vîna decît cerbi, căprioare sau mistreți, așa încît fiecare dintre ei are mai mereu în congelator toate felurile de carne. Nu mai are rost să spun că fiecare fel a fost însoțit de vinul potrivit (nu v-aș mai zăpăci cu descrierea vinurilor). După toate astea a venit desertul. Totul s-a dovedit a fi o capcană culinară desăvîrșită, asemeni celei descrise de Sadoveanu în Zodia Cancerului, cînd Abatele de Marenne e copleșit cu bucate alese de către gazdele sale din Moldova. Desertul erau niște gogoșele tipic locale, umplute cu cremă de vanilie, ciocolată sau gem.
A doua zi, după un mic dejun minunat, dar pe care aproape că l-am sărit, căci era foarte devreme și nici că mai puteam îndura mîncare, am plecat spre Valdaora. La hotelul de acolo, nefiind pentru prima oară, știam ce ne aștepta. E un loc unde, în fiecare duminică, gazdele oferă o cină festivă pentru noua serie de turiști care își începe sejurul. Și, bineînțeles, era duminică. Apucaserăm să schiem deja cîteva ore și se mai făcuse ceva loc în burtă, ca să mă exprim astfel. Cina începea cu o salată combinată după dorințele fiecăruia, de la un bufet pe care se găseau nenumărate feluri de legume, verdețuri, murături, semințe, aperitive din pește sau carne și cîteva tipuri de sosuri. Am ținut minte în mod special murăturile de ceapă, carciofi și feniculi. Tot la bufet erau coșulețe împletite, pe care le puteai umple cu mai multe tipuri de pîine și grisine. Aș spune, din nou, că numai de la acel bufet te puteai alege cu o alimentație suficientă și foarte bună pentru seară.
Dar veneau apoi felurile gătite. Se începea cu o supă. Dacă mi-aduc bine aminte, aceea de la masa festivă a fost cu ouă de prepeliță. Urmau încă două feluri, în cazul cărora aveai și variante între care puteai să optezi. Nu erau porții mari, dar nu numai că erau extraordinar gătite, dar și aranjate în farfurie cu mult dichis. Ne-am întrebat cîți bucătari or fi lucrat la ele și dacă nu cumva erau de-a dreptul nebuni. De fapt, dacă ne gîndim bine, orgoliul e cu siguranță motorul principal pentru crearea milioanelor de lucruri frumoase pe care le poți vedea în toată Italia. Tipii ăia de la bucătărie trebuie să fi fost foarte orgolioși. Precizez că hotelul respectiv nu avea nici mai mult, nici mai puțin decît trei stele superior.
Reiau festinul. Erau deci două feluri, de tipul gnocchi cu spanac, spaghetti de zucchini (nu paste) cu usturoi și un sos magnific (de altfel, toate sosurile erau magnifice), plus un preparat special, cică din partea casei, extrem de alambicat și sofisticat. Se adăuga felul principal, adică o friptură de porc, pui, vițel, berbecuț sau un pește.
Urma desertul: cannoli sau crème brûlée, sau o prăjitură, sau o înghețatăăăă… Cînd te ridicai de la masă (cu oarece dificultate, de obicei) treceai prin dreptul unui alt bufet, cu felurite fructe și brînzeturi, de unde te puteai servi la discreție. Trebuie să recunosc că l-am ignorat complet, seară de seară. La cinele ce au urmat celei festive erau doar șase feluri în loc de șapte. Lipseau, adică, preparatul special și florile de pe masă. Și micul dejun era de-a dreptul perfect, iar espresso pe care ți-l preparau la bar, uneori pe gratis, alteori pe 2 euro, după cum se nimerea, era dumnezeiesc. Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
