Pe terasa imobilului unde am stat ultima
oară în New York, la etajul 23, era o grădiniță cu multe plante și arbuști, cu
mese, scaune și chiar o piscină. Un loc de relaxare la înălțime. De jur
împrejur, însă, erau adevărate fronturi de blocuri de două ori mai înalte, deși
mai vechi, construite din cărămidă și beton. Printre ele se zărea o bucățică
albastră de mare, în sudul insulei Manhattan. Treceau pe acolo ferryboat‑uri,
transatlantice, veliere și tot felul de alte ambarcațiuni. Tot în acea
direcție, cerul era împînzit de elicoptere (acolo, lumea se duce la serviciu și
cu elicopterul). Mai sus, cerul era brăzdat de o mulțime de dîre albe lăsate de
avioanele de linie. În partea cealaltă, la mică distanță, acoperită de alte
clădiri, trona cea mai înaltă clădire din emisfera vestică, după cum le
place americanilor s‑o califice – One World Trade Center –, înălțată în urmă cu nouă ani, în
amintirea turnurilor gemene, dar și mai înaltă și mai zveltă decît erau
acestea. Pe scurt, eram din nou în inima incredibilului New York. Senzația de
stranietate, de altă lume, se suprapunea paradoxal cu cea de familiaritate și
bucurie. Seara aveam zborul de întoarcere. Dorul de casă căpătase deja un fel
de nuanță teoretică și se combina cu tristețea plecării, cu deja dorul de cele
pe care trebuia să le lăsăm în America. Bucureștiul ajunsese foarte departe de
noi nu doar ca distanță fizică. Pe moment, am intuit grozăvia pe care o trăiesc
imigranții, cei aflați „între două lumi“, cum se spune. Distanțați fizic și
psihic de casă, fără să fie integrați nici în lumea nouă. Noi însă urma să ne
întoarcem, fusese doar o vacanță.
Pe terasă a apărut un tip jovial care s‑a
recomandat a fi profesor universitar argentinian (deși nu‑l
întrebase nimeni). S‑a oferit să ne facă poze și ne‑a
întrebat de unde sîntem. „Ehe, și cum e România?“ Ce să‑i
fi răspuns? Noroc că a început să ne spună el cum e Argentina: „O țară extrem
de frumoasă, care, din păcate, e locuită (cunoșteam prea bine formula). Toată
Argentina și toată America de Sud parcă s‑au tîmpit, inclusiv
Chile. Toți gîndesc emoțional și toți îl iau acum drept exemplu pe Maduro,
comunistul din Venezuela. Parcă au înnebunit“.
Cum mai aveam ceva timp pînă la ora
plecării, am mai dat o raită pe la fîntînile construite pe locul fundațiilor
turnurilor gemene, unde am văzut o ceremonie militară, cu depunerea
jurămîntului de către niște cadeți. Exact ca în filme. Mai aveam un obiectiv
turistic nebifat pe un voucher deja plătit. M‑am dus spre ceea ce se
cheamă Muzeul Spionajului. Oare ce putea fi acolo? În metrou am văzut o femeie,
gen Bonnie Tyler, avînd în picioare niște extraordinare cizme ciocate, de
cowboy. Părea foarte mîndră de ele și de ea, și privea cu o oarecare
curiozitate pe toată lumea din jur. S‑a așezat jos și la un
moment dat a început să ciocăne cu cizmele ei în cizmele, tot ciocate, ale unei
alte fete, care stătea în picioare. Aceasta s‑a întors spre ea, la
început intrigată. „Bonnie Tyler“ voia să‑i atragă atenția că au
cizme cam la fel. Au intrat în vorbă și s‑au împrietenit
instantaneu. „Bonnie Tyler“ i‑a spus fetei că ea e
din Texas. O scenă de‑o spontaneitate și o candoare tipic
americane.
Am ajuns la Muzeul Spionajului. În hol
era (aș fi putut să pariez) un Aston Martin dintr‑un film cu James Bond
(chit că James Bond era englez), pe pereți o mulțime de poze și povești scrise
despre agenți FBI care au prins spioni sovietici și așa mai departe, clipuri
video cu evenimente importante ale căror culise ar fi trebuit descifrate sau
influențate prin operațiuni de spionaj. Era ceva și despre mașina de criptare
„Enigma“. În continuare erau un fel de teste și un labirint din care trebuia să
te descurci să ieși. Nu mă puteam concentra și n‑am mai avut răbdare.
Păreau mai degrabă niște jocuri pentru copii. De fapt, chiar am citit undeva
că spionajul e un fel de joacă pentru copii mari. Am rugat o lucrătoare din
muzeu să mă scoată, totuși, mai repede de acolo, fiindcă pierdeam avionul. A
izbucnit în rîs.
Știam că urmau ore multe de zbor,
controale, escala de la Londra și așa mai departe. Multe etape de trecut pînă
să ne vedem acasă.
Peripețiile au început însă chiar pe
drumul spre aeroport. Metroul ne lasă baltă cu o stație înainte de gara din
care ar fi trebuit să luăm un tren pentru ultima porțiune a drumului (porțiune
concepută parcă să te facă să nu poți ajunge la aeroport fără să dai niște bani
în plus). Lumea e derutată, nu știe cînd va mai veni un alt metrou și dacă nu
cumva acea ultimă stație pînă la tren e blocată pentru mai mult timp. Cineva
întreabă un automat de informații, apăsînd un buton. Acesta îl lămurește
buștean, cum se zice pe la noi. În sfîrșit, vine metroul și apoi și trenul, în
care aflăm că trebuie să mai coborîm o dată și să luăm încă un tren pentru a
ajunge la terminalul dorit.
La controlul de securitate din aeroport,
americanii descalță pe toată lumea, fără excepție. Ironia sorții e că, în urma
acelor atentate comise de musulmani extremiști, întreaga lume, indiferent de
religie, trebuie să se descalțe la aeroport, la fel cum se face la moschei.
Ajunși în avion, așteptăm vreo două ore
pe aeroport, pînă cînd pilotul catadicsește să ne anunțe că nu putem pleca
fiindcă mîncarea nu a ajuns încă la bord. În următorul anunț ne informează că
mîncarea e pe drum. În fine, cînd mîncarea ajunge, așteptăm și un nou culoar
liber pe pistă. Ne temem deja că putem pierde legătura de la Londra. Odată
decolați, începe distribuirea mîncării. De fapt, întîi e scăpată pe jos, cînd
un steward reușește să‑și răstoarne căruțul. Noroc că porțiile
sînt bine împachetate.
Aterizăm la Heathrow dimineața și nu
pierdem totuși legătura pentru că și avionul de acolo are întîrziere. Trecem
prin alt control de securitate. Englezii nu te descalță, dar te pun să scoți
cureaua și să separi lichidele și cremele, oricît de mici, de celelalte bagaje.
Acest control pare de‑a dreptul inutil, din moment ce toți
urmaserăm culoarul securizat „flight connexion“. Dar dacă americanii nu
ne controlaseră bine? Fiul meu constată că e ca și cum s‑ar
presupune că transporți o bombă dintr‑un avion în altul.
Pilotul de la British Airways se scuză de întîrziere, invocă aglomerația de pe
aeroport și nevoia de a igieniza avionul înainte de îmbarcare, ca și cum toate
astea ar fi fost lucruri neprevăzute. Noi oricum avem noroc că întîrzierile au
fost „coordonate“.
Ajunși acasă, avem un fel de „rău de
uscat“, cum li se întîmplă marinarilor. Adică parcă nu mai recunoaștem
dimensiunile, formele și culorile apartamentului. Ca un amănunt, closetul mi se
pare foarte mic și foarte jos. Un soi de amețeală a readaptării. Se adăuga,
bineînțeles, zăpăceala dată de diferența de fus orar și oboseala drumului. De
remarcat că în America nu am avut nici un fel de probleme de adaptare la
nenumăratele mutări dintr‑un hotel în altul. O fi
fost efectul bun al standardizării lor, de care am tot povestit. La revenirea
acasă, însă…
În somnul ciudat, la ore nepotrivite, pe
care l‑am
avut cîteva zile după venire, zgîrie‑norii și formele
orașelor americane, inclusiv drumurile dintre ele, au tot încercat să se așeze
și să se ordoneze în mintea mea ca un fel de puzzle. În cele din urmă, America
a rămas ca un vis.
