Oare de ce adoptă atît de mulți oameni din timpurile noastre ideologii, crezuri sau pur și simplu opinii extremiste, ori cel puțin radicale? Căci faptul e destul de evident, fie și după tendințele de creștere în sondaje sau chiar la vot ale partidelor și mișcărilor radicale, și asta cam pretutindeni în Europa sau în America de Nord. Iar asta se întîmplă în situația cînd multe dintre aceste mișcări și curente – fie de dreapta, fie de stînga – au predecesori ideologici care au condus în trecut lumea și țările respective la dezastre sau, cel puțin, n-au avut nici o soluție credibilă. Și totuși, foarte mulți oameni – și nu neapărat dintre cei neinstruiți – au devenit foarte radicalizați – la dreapta, la stînga sau religioși, parcă suferind de o amnezie istorică.
Explicații sînt destule – de la influența rețelelor de socializare care intensifică așa-numitul bias de confirmare și pînă la problemele imigrației și ale declinului unor industrii tradiționale în unele țări occidentale. Contează, sigur, și lipsa de cultură și de informație. Fără îndoială, joacă un rol mai ales percepția (parțial falsă) că actualele „elite liberale” nu mai sînt capabile să rezolve majoritatea marilor probleme. Oamenii aspiră la o „schimbare”, dar mulți dintre ei n-o mai percep printre soluțiile moderate și tradiționale, ci printre diferite bricolaje radicale postmoderne, care n-au decît meritul îndoielnic că n-au fost niciodată testate ca atare.
Impresia mea este că foarte mulți oameni – care nu sînt prin fire radicali și n-au nici motive serioase de ordin economic și social să fie foarte nemulțumiți de actuala stare de lucruri – tind totuși să favorizeze radicalisme politice, sociale, religioase. Ei se exprimă colțos pe rețele, polemizează dur și chiar, cînd e cazul, votează pentru radicali, chiar împotriva interesului lor. La prima vedere, aș spune că vor să facă impresie, să iasă în evidență – față de alții, dar și față de ei înșiși. Or, moderația, prezentă la centru, nu face impresie; ea arată mediocru, banal și relativ ponosit. Te afirmi, te demarci, ieși în față cînd spui lucruri nesăbuite. Iar dacă acestea deja formează un curent, cu atît mai bine: nici măcar nu te expui prea mult. Un exces temperat de un strop de imitație – iată rețeta ideală pentru a iriga o personalitate cam uscată! Cred că una dintre cauzele creșterii extremismului este nevoia de a evada din mecanica vieții mediocre a omului obișnuit, din societățile occidentale.
O altă cauză importantă mi se pare faptul că radicalismele oferă răspunsuri clare și coerente (cel puțin aparent) marilor probleme ale lumii: tehnologia, războaiele, pandemia, inegalitățile, imigrația, schimbările climatice etc. Esențial este că „știu” cine e de vină pentru lucrurile rele sau amenințătoare: „elitele”, „progresismul”, „evreii”, „bărbatul alb occidental”, „capitalismul” „laicizarea” etc. În general, ele organizează realitatea într-un sistem mai mult sau mai puțin maniheist: majoritatea lucrurilor și actelor se încarcă puternic pozitiv și negativ, iar asta dă vieții un anume sens de luptă. Oferă certitudini și explicații pentru orice. În fine, ele vin cu „soluția” și îndeamnă la o acțiune, fie și una de conștientizare. Prin radicalism, mulți oameni se reconectează la un aparent bine mai mare decît al lor personal și la o cauză care dă vieții lor un sens, ceea ce nu-i fără valoare într-o lume unde sensurile nu mai sînt de mult „date” de poziția în societate și de o ierarhie prestabilită, ci trebuie căutate și experimentate individual.
De fapt, în mod mai profund, radicalismul – chiar și cînd n-are legătură cu vreo religie ca atare – pare a fi un substitut de religie chiar și pentru cei care, formal, nu mai au religie și cu atît mai mult pentru cei care aderă la un crez religios formal. „Religia radicală” e încă o religie, adăugată și suprapusă peste creștinism, islam, iudaism și cu atît mai mult peste secularism și „progresism”; ea este o formă de „revrăjire” a istoriei și a vieții publice, de promisiune de pseudo-vindecare a faliilor sociale și culturale. Poate ar fi mai corect de spus că e o nouă formă de idolatrizare a istoriei, religiei și vieții, după eșecurile majore ale „religiilor politice” din secolul XX. Dar asta este, aș spune, o perspectivă „liberală”. Perspectiva radicalismului este, dimpotrivă, că „eșecurile majore” sînt, au fost și vor fi întotdeauna și în mod necesar numai ale moderaților, „centriștilor” și liberalilor: „Vai de căldicei!”
Trăim deci în epoca neo-religiilor. (Asta cît ne vor mai lăsa ele să trăim…)
