Ne aflăm în acea perioadă a anului în care oamenii își fac bilanțul. Fiecare cu bilanțul lui, personal, profesional. La fel, firmele, instituțiile, sistemele. A fost un an interesant, dacă ne uităm spre sistemul educațional românesc. Cu de toate, chiar dacă, din păcate, balanța mie mi se pare că se înclină mai ales spre negativ. Să le iau și eu la enumerat, desigur, dintr-o perspectivă subiectivă și deloc exhaustivă.
2023 a fost anul marii greve. Greva din învățămînt care a generat un val enorm de solidaritate intrasistemică și de simpatie extrasistemică. Pentru prima dată după foarte mult timp s-a simțit o solidaritate nemaipomenită în interiorul sistemului și am auzit societatea empatizînd și simpatizînd profesorii. Desigur, au existat și destule voci care au contestat greva, dar, per ansamblu, societatea s-a mobilizat în susținere. A fost o grevă de la care s-a așteptat mult. Nu în sensul în care s-ar fi cerut prea mult. Ci s-a așteptat mult ca ea să aducă plusul real de imagine și de confort financiar și profesional la care au dreptul profesorii. Cine ar putea să uite imaginile acelea cu valurile de protestatari care au inundat străzile Capitalei și ale tuturor marilor orașe? A fost o grevă, întîi și întîi, pentru recucerirea demnității. O demnitate grav afectată în ultimii 30 de ani. O demnitate care ar fi putut fi recîștigată printr-un cumul de măsuri, de la cele care vizează financiarul, salariile profesorilor, pînă la cele care vizează autonomia lor profesională. Din păcate, și o spun fără nici un dubiu, greva a eșuat pe ultima sută de metri a rezistenței sale. A eșuat fără consultarea reală a membrilor, într-o înțelegere făcută de liderii de sindicat cu Guvernul, pe un mărunțiș care abia dacă înseamnă o actualizare a salariilor la nivelul inflației. Și, pînă azi, de atunci încoace, de fapt cred că a rămas iar în urma inflației. Nici vorbă despre o redimensionare cu plusvaloare. Atît s-a putut…
2023 a fost, apoi, anul în care s-a apăsat pedala pînă la fund pentru a trece noua lege a învățămîntului. A fost o ambiție de strategie națională, dar trecută, am impresia, mai ales pe buletin personal, de cei care au grăbit-o. O lege care a stat mult prea puțin în dezbatere publică, o lege care nu a cumulat cu adevărat feedback din teritoriu. Cel puțin în raport cu vechea lege, cea din 2011, cînd îmi aduc aminte cum s-au colectat propunerile din teritoriu, prin centralizări succesive și ca urmare a unor dezbateri consistente la toate nivelurile. A trecut, legea, în vacanța de vară, cînd profesorii nici nu prea mai erau foarte atenți, obosiți după turul de forță al finalului de an școlar de după grevă. Este o lege foarte controversată, dar între timp aprobată de Parlament. O lege care a adus cîteva modificări majore, ale căror efecte se vor vedea pe termen mai scurt sau mai lung. Trecerea din gimnaziu la liceu, cu două examene intercalate, Evaluarea Națională și examen de admitere, conține unul dintre marile semne de întrebare. Fără să insist prea mult, punctez doar faptul că este foarte posibil să ducă la separatism al elevilor care au acces la resurse față de cei care nu au la fel de multe. Prăpastia dintre licee foarte bune și licee foarte slabe se poate adînci. Și, apoi, să se spună despre profesorii din liceele foarte slabe că sînt incompetenți, desigur. Mai punctez, dintre modificările aduse de lege, posibilitatea de a se da bacalaureatul din disciplina Religie, personal nefiind de părere că era cazul să apară această opțiune. Mai mult, examenul de bacalaureat își multiplică numărul de probe, devenind mai complex și mai complicat. Multe alte modificări de nuanță, desigur, conține legea, unele care vizează măsuri de incluziune, de susținere a actului educațional, care sperăm să aibă efecte pozitive. Rămîne de văzut. Pînă una-alta, legea se aplică doar parțial, ea urmînd a fi implementată treptat.
2023 a fost și anul testării PISA. Care a scos la iveală un rezultat negativ, punînd reflectoarele din nou asupra sistemului educațional, acuzat și, parțial cel puțin, pe bună dreptate, de lipsă a eficienței. De eșec. De retard. Poziționarea pe penultimul loc din Europa este rușinoasă. Multe explicații s-au dat, eu însumi am formulat cîteva opinii critice, dar și de apărare. Realitatea este că rezultatul acesta trebuie să ne dea de gîndit. Dar el nu li se poate imputa, de fapt, cu precădere profesorilor. Este un cumul de factori, cu explicații în România aceea profundă a marginalității, spre care ar fi cazul să ne îndreptăm privirile mai atent, mai empatic, mai solidar și cu gesturi de acțiune concretă. Mă tem că acolo sînt, de fapt, explicațiile. Nu în școlile de top din marile orașe, care vor deveni mai de top, ca urmare a noului sistem de admitere la liceu. N-ar fi exclus ca astfel, pe viitor, rezultatele PISA să fie tot în picaj.
2023 a fost anul în care o profesoară a fost înjunghiată de elevul său și care se încheie cu un internat școlar prăbușit peste elevi, unul dintre aceștia decedînd. Aici, deja, ne aflăm pe tărîmul tragicului. Un tragic care nu are nimic măreț, însă, ca-n tragedia antică. Siguranța în școli, o problemă majoră. Atît în ce-i privește pe elevi, cît și în ce-i privește pe profesori. Dacă spațiul școlii devine unul în care să te temi, în care să privești cu frică în stînga și în dreapta, atunci chiar avem o problemă, mult mai mare sau, mai bine zis, mai de fond decît cea a rezultatelor PISA. Nu mai spun despre situația clădirilor care nu au aviz de funcționare și riscă să pună în primejdie viața celor ce se află în ele. Despre ce performanțe discutăm, cînd noi avem încă astfel de situații? Cînd nu am fost în stare să construim clădiri noi, cu funcționalități specifice unui învățămînt modern, ci ne băgăm copiii în internate care abia se țin pe la colțuri, pentru care mai și plătim chirii exorbitante altor instituții care le dețin. Poate de aici – sau și de aici – ar trebui să începem efortul de reconstrucție a unui sistem șubred și fragil.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
