Ne‑liniștea sărbătorilor

Sărbătorile se repetă. În umbra lor, îndrăznesc să mă repet și eu. E drept, fără întemeiere cerească, fără îndreptățire transcendentă, fără har. Reiau, deci, un text mai vechi (de prin 2010), în care îmi permiteam să bombăn „ambalajul“ prea pămîntesc pe care îl capătă adesea ritmica sărbătorească a anului. Mi se părea – și mi se pare și acum – că ceea ce ar trebui să fie ceremonie a zenitului, suspensie a imediatului rutinier, alunecă (inevitabil?) prea des în agitație de piață, în dinamism imanent. Poate greșesc. Oameni sîntem și nu putem sărbători verticala evacuînd orizontala cotidiană, constitutivă, a firii noastre… Dacă sînt prea „exigent“, prea atent la zelul imanentist al „petrecerii“ noastre lumești, îmi cer iertare!

În vremuri aşezate, apropierea sărbătorilor aduce cu sine o rarefiere a timpului, o încetinire a trepidaţiei zilnice, mergînd pînă la suspendare. Sărbătoarea e odihnă, anticipare a Împărăţiei Ce­reşti, despre care Apostolul Pavel spunea că înseamnă, între altele, bucurie şi pace. Perioada sărbătorilor e o multiplicare a Du­minicii săptămînale, o ieşire din cadenţa muncii, destinderea binemeritată de după efort. Alergarea cotidiană ajunge la un li­man recuperator, se deschide pe verticală, către statica incoruptibilă a stelelor fixe. 

Ceea ce trăim astăzi e, însă, răsturnarea raportului tradiţional dintre zilele lucrătoare şi cele sărbătoreşti. Munca a devenit rutinieră, repetitivă, aşa încît ea seamănă mai mult cu imobilitatea non‑acţiunii, iar sărbătorile alunecă spre agitaţie şi nevroză. Odihna devine o corvoadă. Bucuria devine o corvoadă. Iar „petrecerea“ capătă febrilitatea spasmodică a unui istovitor carnaval. Alexandru Paleologu mi se plîngea, odată, de prostul obicei al concediilor anuale. În loc să profiţi de libertatea episodică oferită de instituţii, să stai acasă, în confortul domestic, să te refaci, să savurezi răgazul, lipsa oricărui program, şansa de a nu trebui să faci nimic, în loc să ieşi din viteză, intri într‑o maladivă neodihnă organizatorică: faci bagaje, angajezi călătorii costisitoare, te ocupi de bilete şi de hoteluri, pe scurt, dai tihna din mînă pe promisiunea incertă a „distracţiei“ de pe gard. La sfîrşit recunoşti, dacă eşti sincer, că vacanţa te‑a lăsat lat. Şi fizic, şi sufleteşte, şi financiar. 

În fiecare an, am sentimentul că sărbătorile, în loc să suspende timpul, tind, din ce în ce mai apăsat, să îl accelereze. Mai întîi, intervalul festiv s‑a scurtat: se lucrează pînă în ultimul moment. Dezlănţuit, lacom, precipitat, ca dinaintea unui sfîrşit, a unei întreruperi catastrofale, care trebuie amînată cît mai mult cu putinţă. De la instituţiile partenere din străinătate continuă să vină solicitări urgente: trebuie alcătuit rapid un raport financiar, un „proiect managerial“, o agendă de lucru pentru primul trimestru al anului următor. Crăciunul şi Revelionul ne cam încurcă. Sînt multe alte lucruri, foarte importante, de făcut. În ţară, ziarele sînt mai dinamice ca niciodată: cer declaraţii decorative, propun clipuri promoţionale, vor interviuri, analize retro­spective şi prospective, opinii de circumstanţă. „Nu faceţi o pauză?“, îţi vine să întrebi. „Nu vă pregătiţi niţeluş pentru detenta sfîrşitului de an?“ Dacă pui asemenea întrebări, ţi se răspunde cu un soi de mîndrie perversă: „Pauză? Dar noi lucrăm şi pe 24 decembrie, şi pe 30. La noi e foc continuu!“. 

Alături de această euforie a trebăluielii, intră în joc şi o insomniacă patimă achizitivă; trebuie făcute cumpărături: cadouri, alimente, brazi, jucării, locuri la restaurant, la munte sau la mare. Vacanţa ar trebui să fie o pajişte calmă, reconfortantă, senină, o adiere de contemplativitate. În realitate, seamănă cu Piaţa Obor. A face, în aceste zile, o vizită în Piaţa Obor e o experienţă iniţiatică. Deasupra întregii lumi se înalţă o grimasă de bazar, o nebuloasă pestriţă, un frison comatos. Înghesuiala are proporţiile unui exod apocaliptic. Cărnuri sanguinolente, peşti agonizanţi, icoane kitsch, stambe bălţate, vînzători clandestini, muzici băloase, chiote obscene, scuipături, noroi, totul amestecat cu totul, într‑o rătăcire generală, cu miros de ţuică şi porc. Criză? Poate. Dar o criză barocă, nesistematizabilă: abundenţă ambalată în nelinişte, precaritate lacomă, fast sărăcăcios. Sărbătorile au devenit, s‑ar zice, un mod de a risipi cerul. „La mulţi ani“?