Amicul Georgescu mi-a povestit ce i s-a întîmplat nu foarte demult. Era pe cînd ziua scăzuse mult și întunericul domina tot mai nestingherit și mai nesuferit, pe cînd și soarele începuse a-și pierde timpul său, acela scurt care-i mai rămăsese din zi, ascunzîndu-se printre nori și cețuri tot mai posomorîte, iar frigul lua locul, din ce în ce mai ascuțit, blîndei vremi de toamnă de care lumea tocmai avusese parte. Inevitabila iarnă nu se instalase încă definitiv, dar nici mult nu mai avea.
Într-o vineri, l-a cuprins o răceală cum nu mai pomenise, ca un fel de revoltă a întregului organism împotriva noii vremi. L-a durut în gît și i-a curs nasul. A vorbit greu și a fost înfundat, i-a pierit pofta de mîncare și chiar, spunea el, o bună parte din pofta de viață. S-a tot gîndit însă că, după cîteva zile, va trece ca orice răceală. A auzit că cineva o pățise cam la fel și îl ținuse trei săptămîni. Nu, nu era COVID, era o viroză simplă, chipurile. După prima săptămînă era aproape ca la început. În cea de-a doua, unele simptome au început să mai scadă în intensitate, dar i-a rămas un fel de hîrîială în gît și o tuse sîcîitoare. De astea nu scăpase nici la începutul celei de-a treia săptămîni. Doctorul i-a spus că e „la modă” o tuse, care după ce trece viroza, mai poate ține încă vreo lună și poate chiar mai bine. Necazul asociat, zicea Georgescu, era că senzația din gît nu-l lăsa să doarmă. Avea impresia că se sufocă și-i era frică să adoarmă. Răceala se transformase într-o hîrîială cu insomnie. Parcă era tot mai greu. Într-una din aceste lungi nopți n-a mai putut răbda. A dat plapuma la o parte și a sărit din pat. S-a îmbrăcat și a ieșit afară, să respire. A observat cu surprindere că era aproape ora patru dimineața. Nu închisese un ochi de seara, de cînd se culcase.
Afară era, bineînțeles, foarte întuneric și frig. I s-a părut că aerul rece îi activează puțin relele din gît. Și-a tras fularul în dreptul gurii și a pornit-o spre parcul din apropiere. Asfaltul era ud și o burniță ușoară îi biciuia fața. Avea să meargă vreo doi-trei kilometri și să se întoarcă înapoi acasă în așternut, căci… ce altceva putea face?
Pe stradă, la ora aceea, era pustiu. Cel puțin așa a fost la început. După vreo două minute de mers, a observat o siluetă întunecată venind din sens opus, pe partea cealaltă. Era un bărbat pe care, cînd a trecut prin dreptul lui, l-a auzit dregîndu-și glasul. Exact cum îi venea și lui să facă. Ceva mai încolo, a trecut pe lîngă el altcineva, tot ca o siluetă cețoasă, de te întrebai dacă-i chiar un om real. La un moment dat, acela a început să tușească. Georgescu nu s-a mai abținut și a tușit și el. La o a treia asemenea intersectare cu un alt tip care tușea, a început să se întrebe dacă nu cumva era încă în pat și doar visa că ieșise pe stradă. Dar nu, era chiar pe stradă, în ciuda orei stranii, de care nu mulți sînt conștienți că există în realitate. Și-a zis că trebuie să fi fost un moment la care oamenii cu viroze respiratorii ieșeau pe străzi, dați cumva afară din case de tuse. În fond, dacă el o pățise și doctorul chiar îi spusese că e ceva „la modă”, de ce să nu mai fi fost și alții în aceeași situație? Ce poți face cînd tusea nu te lasă să dormi? Ieși pe stradă. Era destul de logic. Mai ales, la cîtă lume locuiește într-un asemenea „cartier dormitor” planificat pe vremea comuniștilor, era chiar foarte probabil, statistic, să se întîmple ceea ce se întîmpla. El era martor.
La intrarea în parc, a văzut un tip care se ținea de un stîlp, parcă să nu-și piardă echilibrul, și tușea ca și cum ar fi vrut să dea afară niște draci. Ăsta nu mai era discret precum cei dinainte, era un tușitor de-a dreptul spectaculos. Georgescu spunea că nici nu s-a mai mirat. Se obișnuise cu ideea că intrase deja în lumea celor care tușesc noaptea pe stradă. Era o lume insomniacă, poate chiar somnambulică, perfect paralelă cu lumea cealaltă, care dormea liniștită. În minte i-a venit atunci o întrebare amuzantă: „Oare presa o ști ce se întîmplă noaptea prin cartiere?”. Atunci s-a gîndit la mine și și-a propus să-mi povestească întreaga întîmplare. S-a gîndit că voi fi singurul care va crede una ca asta, mai ales că-l știam ca fiind un inginer destul de realist și fără imaginație.
În sfîrșit, după întîlnirea cu marele tușitor de la poarta parcului, fenomenul nu s-a mai repetat. Pînă acolo numărase patru. Odată intrat în parc însă, și-a dat seama că a nimerit într-o altă lume, într-un altfel de club. Prima oară cînd a auzit niște pași repezi s-a speriat puțin. Apoi și-a dat seama că era un tip care alerga. Cu timpul, a înțeles că nu era doar unul, ci o mulțime. Și bărbați, și femei. Fiecare alerga pe cont propriu, mînat de propriile sale motive și plin de ale sale gînduri. Cu siguranță, erau oameni adevărați și nu niște duhuri. La ora patru dimineața! S-a uitat din nou la ceas ca să fie sigur și s-a convins încă o dată că nu visa (numai el știe cum). Oamenii alergau pe lîngă el și el tușea. „Ce-o să mai tușiți și voi, dacă alergați așa pe frigul ăsta”, le-a zis în gînd. Apoi s-a întors acasă și s-a culcat liniștit.
