În 70 de țări, care adună la un loc mai mult de jumătate din populația lumii, vor avea loc anul acesta alegeri. Nu toate aceste state sînt democrații, nu în toate există opțiuni reale înaintea votului. Nu toate vor ține cont de voința oamenilor și nu toți cei aleși vor prelua puterea cu cele mai bune intenții. În globurile de cristal ale analiștilor se pot deja citi previziuni privind întoarcerea sau consolidarea unor personaje care nu și-au prea ascuns disprețul pentru reguli și norme. Modi, Trump, Aliev. Alegeți-vă neplăcutul.
Mai mult, pe un ton din ce în ce mai strident, sîntem avertizați și în legătură cu pericolele care pasc democrații consolidate. Ridicarea populiștilor în statele europene e un fapt certificat aproape zilnic de sondajele de opinie. Ce sînt însă acești populiști, ce îi unește în afară de faptul că mai toți sînt stridenți, inconoclaști și energici, e mai greu de descoperit. Văzuți de sus, par toți la fel. Nu sînt, chiar dacă uneori au tactici și strategii similare.
A crede că AfD-ul german e totuna cu AUR sau că Adevărații Finlandezi au foarte multe în comun cu stînga franceză a lui Jean-Luc Mélenchon e doar dovada lipsei unui acord asupra termenului de populist. Cuvîntul pare să definească cel mult grupuri care au decis să încalce consensul centrist general care a guvernat (cu rezultate relativ bune pînă acum) Europa ultimelor zeci de ani.
Explozia „populiștilor” e mai degrabă un semn al unei oboseli cronice a publicului în fața unor clișee repetate atît de des încît și-au pierdut sensul atît pentru emițător, cît și pentru receptor. Și de la un punct încolo au început să enerveze. Un exemplu banal este cel al pensiilor speciale din România. Probabil ați observat fluviul de declarații țîfnos-solemne care anunțau ferm sfîrșitul iminent al acestui fenomen rușinos. După vreo douăzeci de ani de promisiuni, pensiile speciale sînt tot acolo. Mai mult, într-un soi de insultă adăugată rănii, românul generic cu cont de Facebook afla recent că un judecător cu o reputație decentă considera firesc să se pensioneze la 48 de ani, adică atunci cînd experiența acumulată în viața profesională i-ar fi permis să și dea înapoi ceva unei societăți care, cel puțin în cazul său particular, s-a dovedit dispusă să îl apere ori de cîte ori domnia-sa părea să fie victima unei nedreptăți.
Acum, puneți-vă în locul acelui român generic. Nu e vorba de activiști pentru democrație, jurnaliști etc. Ci, să zicem, de o doamnă oarecare, asistentă medicală din Cugir. Cînd vezi că un om asociat cu lupta pentru o țară mai bună pleacă în veșnic concediu pe banii tăi în timp ce tu trebuie să aștepți să împlinești 65 de ani (dacă îi mai prinzi) ca să faci același lucru, parcă te superi un pic. Și nu doar pe magistratul X, fost erou, actual pensionar, ci pe tot ce reprezintă el, pe toți oamenii asociați cu el, pe toate pretinsele lui valori, pe tot ce reprezintă el și casta de privilegiați de care s-a desprins doar cînd i-a convenit.
Sigur că te superi. Și te uiți în jur. Și ce vezi? Vezi că sînt alții supărați pe aceiași oameni. Nici nu contează dacă au sau nu aceleași motive. Contează că și ei ar vrea altceva.
Și așa ajungem, ca să citez dintr-o piesă mai veche, să vedem cum se miră toți arhitecții că se prăbușesc pereții. Așa se explică procentele înregistrate de AUR în sondaje. Așa se explică Diana Șoșoacă și cine știe ce alți excentrici or mai apărea anul ăsta.
Sînt pensiile speciale o problemă europeană? Nu. Sînt o problemă foarte specifică, foarte românească și foarte scîrboasă. Așadar, dacă vă temeți de populiști, nu așteptați o soluție magică și universal valabilă pentru ținerea lor sub control. Singura soluție, valabilă de aici și pînă în Finlanda, e onestitatea. Concret, dacă ești Rareș Bogdan sau Marcel Ciolacu și promiți că faci pensiile speciale să dispară, ține-te de cuvînt. Dacă ești Klaus Iohannis și promiți aderare la Schengen, fii sigur că o poți obține cît încă mai deții mandatul ăla care nu e un drept fundamental al profesorului de fizică, ci ți-a fost încredințat de niște oameni în baza unei tranzacții care presupune respectarea cuvîntului dat.
Populiștii altora au alte probleme, unii cu imigranții, alții cu ideologia woke sau reprezintă dorința banală a unor segmente de populație de a păstra lucrurile așa cum sînt. Nu e clar cum am ajuns în această situație, dar trăim vremuri în care dorința de a nu schimba lucruri a devenit un gînd aproape revoluționar. Va trebui să ne obișnuim cumva și cu gîndul că viața are mai multe viteze și nu toți circulăm pe aceeași bandă.
Probabil n-a fost niciodată, în istoria recentă, un an în care evenimentele internaționale („Se întorc războaiele”, titra sumbru un articol) să se intersecteze atît de ferm cu nemulțumirile locale și cu dorința de a provoca un șoc unor societăți dominate de elite mult prea confortabile în statu quo.
E anul nemulțumirii și al nemulțumiților. Al anxietăți și al anxioșilor. Al enervării și al nervoșilor. Fie și numai citind titlurile dintr-o zi oarecare putem estima fără prea multă teamă că la finalul lui 2024 vom trăi în cu totul altă lume decît cea de acum.
Teodor Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintrplatformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
